E 6:17 dimineața. Am deschis ochii și privesc pe geam. Doamne, ce senin e cerul și ce răsărit superb. A mai trecut un an și nu am murit de ziua mea. Nici fericirea nu am găsit-o atât de mult pe cât am vrut, dar măcar sunt încă-n viață, nu? Sper să trăiesc suficient cât să rămân lucidă și în control total asupra mișcărilor și stăpână pe mine, nu captivă a propriului corp.
Și totuși încă simt că pierd. Pierd ani, pierd bucurie, pierd oameni, pierd viață. Și am simțit că te pierd pe tine. Dar am câștigat timp cu mine.
Priveam ecranul telefonului și erau prea puține mesaje. Aveam timp să citesc și citeam mult. Mi-am amintit de o carte ce mi-a marcat adolescența: “Numai cu fiica mea” – Betty Mahmoody împreună cu William Hoffer. Și realizez că poate așa suntem noi, femeile astea simpatice și deștepte, uneori iubim prea mult. Iar în același timp luptăm pentru gândurile și identitatea noastră, la fel de mult. Totuși, nu vreau să renunț să cred că iubirea adevărată pură și sinceră chiar există. Și încerc să fiu vie și prezentă, să lupt pentru ea.
Din nou, același nume. Același nume îl are și ea, deși eram geloasă pe una când trebuia să fiu pe toate, același nume îl are și mama celuilalt, și sora mea. Ştiu, e o nebunie, o simplă coincidență, doar că mereu am simțit că pierd în fața acestei “litere”. Da, nu e o competiție, însă doare, iar sentimentul ăsta afurisit de înfrângere mă roade pe dinăuntru și mă consumă încet, dar sigur. E o neputinţă cu care mă lupt de multă vreme, care mereu apare și îmi ia locul.
“Ești geloasă pe o bucată de carne?”. Voi, bărbații, vă luați apărarea chiar şi dacă nu vă cunoașteți!? Și totuși, baby, sunt bine, îmi port destul de bine masca.
A mai trecut un an și încă nu am murit de ziua mea.
Am supraviețuit, deși mă doare, mă doare fizic. Mă doare tot și simt cum apa îmi străpunge pielea și mă lovește în plin de fiecare dată când fac duș. Mă doare când mănânc, când înghit, când mă îmbrac, când mă dezbrac, când vorbesc, când râd, când citesc. Mă doare tot, simt fiecare atingere ca o durere inegalabilă. Mă doare atât de tare în interior, că simt totul și la exterior.
Am supraviețuit în tot acest timp, m-am târât din pat în fiecare dimineață să merg la munca. Şi nu a fost zi să nu mă trezesc cu imaginea ta și cu speranța că tot ce e urât e doar un vis, iar tu ești încă acolo. Nu a fost zi să nu mă trezesc cu dorința de a trăi pentru mine, nu pentru tine, că pentru mine trebuie să trăiesc și doar pentru mine, iar apoi pentru alții sau… pentru tine. Îmi vreau înapoi fiecare lacrimă, fiecare durere, fiecare suferință.
Nu a fost seară să nu aștept un semn, un mic semn de la tine. Un “te iubesc pe tine, doar pe tine. Somn ușor, iubirea mea 😘”. Rămâneam citind, adormeam și mă vedeam dispărând de pe pământ. Simt că cerșesc iubire, o iubire ce nu o merit și care nu e a mea. Cum se poate ca cineva să mă iubească când eu nu mă iubesc pe mine.
A mai trecut un an și încă nu am murit de ziua mea.
Dar mă simt la fel de inutilă și incapabilă, pentru că viața m-a pus la pământ. Încă nu știu cum să mă ridic și cât îmi va lua până am să mă pot ridica. Nu am puterea și curajul să recunosc că am greșit, am greșit având încredere într-un om pentru care plăcerile carnale sunt mai mult decât orice, care caută mereu ceva nou. Folosește și folosește, pur și simplu pentru că poate. M-a folosit și pe mine, dar tot am văzut partea bună și umană în el, de aceea am încercat să-l păstrez aproape fie și doar ca om. E un om deștept, cu o cultură vastă, cu care poți vorbi orice, dar de acolo la latura umană e cale lungă. Și e lungă rău, mai ales când te poți folosi de ceva pentru că știi că poți, iar celălalt nu spune nimic.
Am crezut că totuși am să mor de ziua mea. Mai era mult, dar durerea era atât de mare. Îl căutam în fel și fel de oameni și mă pierdeam sufletește cu fiecare răsărit de soare.
Dar l-am văzut râzând. Nu, nu pe el, pe celălalt el. Cu o față senină și o privire caldă, nu semăna deloc cu el, dar era la fel de deștept, vesel și simpatic, nebunatic și zăpăcit, sexy și drăgălaș și părea atât de… uman. A început totul prea repede, poate chiar prea repede și ne-am pierdut în detalii fără să ne cunoaștem. Am ajuns să iubim fără să fim prezenți și am ajuns să râdem fără să ne vedem fața. Știu că e posibil, eu cred prea mult în imposibil.
A mai trecut un an și nu am murit de ziua mea.
Și aproape jumătate de an am visat la imposibil. La unicitate. La sinceritate. La infinitate. La spiritualitate. Am visat, sperat și dorit la o iubire ca-n povești. Cu multă, rău de multă iubire și multă nebunie, bucurie, distracție, plăcere, prietenie. Şi mă întreb, oare poți să ții pasul cu mine?
Citiţi şi E ziua mea şi toţi, dar toţi, ştiu ce e bine pentru mine
Încă încerc să înțeleg ce din toate astea a existat, există sau are vreo șansă să existe, să fie real. Sau e doar un alt scenariu în capul meu, în sufletul meu?
E 7:00 dimineața și încă privesc cerul. E atât de plăcut și luminos. Îmi dă acea putere să cred din tot sufletul că, iubindu-mă pe mine, iubindu-mă cu adevarat pe mine, voi putea și să te iubesc pe tine sau să îți dau drumul.
Și chiar nu am murit de ziua mea!
“I’ve kissed the moon a million times/ I’ve even seen miracles/ I’ve felt the pain disappear/ You bring me up when I’m feeling down/ I’ve sailed in a perfect dream/ I’ve seen the sun make love to the sea/ I’ve kissed the moon a million times” – You’re my number one — Enrique Iglesias
Guest post by Anonimă
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
