De felul meu nu sunt ahtiată după procesiuni de nici un fel. Toate îmi miros a moarte de departe. Alinierea în jurul ori în urma a cineva ori ceva îmi inspiră mai degrabă sfârşit decât începuturi. Totuşi, dragul de oameni m-a făcut să ies ieri seară din casă la procesiunea de Rusalii. M-am pomenit într-o piaţă arhiplină, cu oameni de toate felurile, îmbrăcaţi şi în costume naţionale, şi în haine de sărbătoare de-ale orăşenilor gusturi, trendy sau mai puţin, tineri şi bătrâni, chiar şi copii.
– Fiică-mea s-a divorţat, se auzi o şuşoteală în spatele meu. N-a mai avut zile bune şi-a plecat.
– Vaaai, îi răspunse o voce piţigăiată. Când?
– De Paști. A ieşit o curvăsăreală de scandal de de-alea n-ai văzut. Vaaai, vaaai, s-o stricat lumea!
– Daaa, nici popa nu mai e ce-a fost!, i se răspunse sfătos.
Ceva mai la dreapta, o bunică se băgă cu cap cu tot în dreptul aparatului meu de fotografiat:
– E binoacle?
Am râs. Doamne iartă-mă, dar mă luă pe dinainte!
– Nu, nană. E aparat de fotografiat.
– Sigur nu-s binoacle să-l văd mai bine pe popa?
– Nu, nană. E aparat de fotografiat. Uite, şi îi arătai că ecranul nu i-l aducea pe popa mai aproape decât prea puţin pentru dioptriile ochelarilor dânsei.
La stânga cineva încerca să se roage, dar afla reţete de socată şi apoi de murături printre cuvinte de „aleluia”, „Doamne miluieşte” şi alte câteva neinteligibile, agăţate de mâinile ei împreunate. În forfotă, copii arătau norii, iar părinţii defilau mândri cu ei în braţe. În faţă, preotul se chinuia a-i învăţa pe mireni că lumea ar fi mai bună dacă ei ar fi exemple pentru cei ca mine. De sus, Prea-Bunul hotărî să-şi râdă puţin de oameni şi aduse un nor nebunatic, gata să-şi scuture poalele deasupra oraşului.
„Acum să-l văd pe mitropolit, că zilele trecute se lăudase că armoniile clopotelor catedralei sale alungă ploaia!”, se amuză Toma Necredinciosul din mine. Şi ploaia început, fix odată cu clopotele şi se înteţi până la potop. Nah, că noului şturlubatic nu-i plăcură notele celor trei clopote ale catedralei, iar numărul de mireni se înjumătăţi de la primii paşi. Prin oraş se auzi o vreme doar sunetul de toacă, fără cor, fără ecou de rugăciuni, dar cu ecou de veşti de prin familiile din oraş.
– Unde-i fiu-tu?
– La film!
– Nu mai vine tineretul la Sfânta Biserică.
– Nu, că-i strică eştia cu arătările lor drăceşti pe poieţi umflate în piaţă.
– Şi Nică s-a dus la eştia. Mi-o venit în crucea nopţii. Cum să le trăbuiască la beserică? La beserică nu-i ţine nime până la miez de noapte!
Undeva între două pieţe, filmul şi religia erau împletite de ploaie şi curioşi ca mine, cu o cameră de fotografiat în mână. Şi fură Rusaliile peste festival de film. Kafkian de-a dreptul!
Citiţi şi
Povestea pantofilor portocalii
Cum ieși dintr-o relație în care te simți anulată
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
