Citesc un articol semnat de Oana Stănciulescu, din care îmi permit să citez (transcriu totul, ca să vă fie mai ușor și să nu credeți că am vreun parti-pris cu vreun site):
Mă sună ieri o prietenă și mă întreabă dacă am văzut coada imensă de la Sala Palatului. Îmi spune – „adevăratul referendum este acolo”. Caut știrea și aflu că mii de tineri așteptau să intre la târgul universităților străine care se desfãșoarã între 6 și 7 octombrie la Sala Palatului din București.
Dar această știre pare să nu intereseze pe nimeni– pe politicieni ( nici măcar liberali), capii Bisericii Ortodoxe Române, profesori. Ciudat este că toată lumea este preocupată de referendumul pentru familie, dar nimeni de soarta copiiilor ( mulți copii din România sunt bătuți, violați, săraci, abandonați, într-o liniște asurzitoare. Alții pleacă pe capete).
Așadar, la București, 150 de facultăți din lume se bat pe tinerii din România. Univesitățile sunt din Marea Britanie, Olanda, Franța, Germania, Elveția și Spania. O universitate din Arabia Saudită Oferta are chiar o ofertă „all inclusive” pentru studenții români, scrie hotnews. Și nu le va fi foarte greu să-I convingă. După tot ce c-a întâmplat în România în ultimii doi ani, mii de tineri îți iau lumea în cap deoarece nu-și mai imaginează viitorul aici.
Sigur, acest drept de a studia în străinătate ar trebui să ne bucure. Dar nici pe familiile lor și nici pe noi nu ar trebuie să ne liniștească pentru că știm că puțini dintre ei se vor mai întoarce.
I-am pierdut. O țară deraiată, fără perspective, cu amenințarea permanentă că se întoarce de unde a plecat, nu poate să convingă pe nimeni să-și facă planuri de viitor înăuntrul ei.
Din păcate, tinerii aflați la coada de la Sala Palatului nu se vor mai uita înapoi. Și tare mi-e teamă că, în curând, nu vor mai avea la ce.
Tocmai mi-am amintit că sunt profesoară. Că pe noi nu ne interesează nimic, asta e opinia (exprimată) public(ă). Atât de mult sunt ceilalți interesați de noi, încât noi, tagma asta afurisită de toată lumea, ne permitem să rămânem indiferenți la tot ce se întâmplă în țara asta. Noi, îmbuibații, tiranii, ranchiunoșii, stres(an)ții, veșnic nepregății la examenele de titularizare, noi, pleava societății, noi, rușinea voastră!
Parcă vă aud:
… uite și profesorii ăștia, că le-a mai dat iar la rectificarea bugetară, nu i-ar mai ajunge necazurile! Păi nu le mai dădură și astă iarnă? Și anul trecut? Păi și până când le mai dă, că nu le mai ajunge nimeni cu prăjina la nas, sunt toți în Mercedesuri și în vile cu piscină, ca niște nababi. La cât muncesc, ce-i aia muncă ce fac ei, de fapt? Că să te duci să stai la căldură patru sau șase ore pe zi și să faci pe șmecherul cu câte 30 de copii, apoi să te duci acasă „obosit”, poi ăla-i trai pe vătrai, neneacă! Mare lucru, auzi! Stai frumos acasă și mai corectezi niște lucrări, niște teze – că tot ei fac subiectele alea de nu le mai dă nimeni de cap – dai note după cum te taie capul și gata seara, asta-i muncă? Mi-a spus mie mama, „învață, copile, că de nu-ți place școala, profesor te fac, să faci carte toată viața, nu mai scoți veci nasul din hârtii”, să-i dea bunul Dumnezeu sănătate, că de-abia am terminat liceul și iată-mă curat și aranjat, pe treaba mea, pe bani frumoși, la… mă-nțelegi…
Sau altul, ajuns în capul trebii:
Nu-i bai, dar io unu nu prea i-am suportat niciodată: doamna de la grădiniță ne bătea mereu la cap să ne spălăm și să mâncăm cu tacâmuri, ba ne mai și punea la colț dacă rupeam pita cu dinții, și uite că n-am murit și nici dinții nu mi-au căzut. Parc-o aud și acum: „închide gura când mesteci, nu sorbi din ciorbă, nu arăta cu furculița în aer că scoți ochii vreunui copil”! Așa și ce? La ce i-a folosit că știa atâta, că acasă tot cum voiam eu făceam, că mama mă lăsa, și tata făcea la fel. La școală, tot așa, măcar doamna era mai tânără și ne lăsa de capul nostru, numai la lucrări ce ne mai chinuia, de era vai de capul nostru. Păi după ce știi să scrii, să socotești o adunare, o scădere și o tabla înmulțirii, ce te mai interesează? Că și-așa acum se face totul pe telefon. Mai venea și nervoasă uneori și ne lua tema la control, și-apoi să vezi cum curgeau treii, ca la potop. Cam așa e cu profii ăștia, au nervi de-acasă și-i varsă la școală pe săracii copii!
E adevărat, numai noi suntem de vină că am ajuns așa, să ne batjocorim la tot pasul, să ne luăm la „mișto”, să ne uităm în curtea altuia și să ne dorim să-i moară și capra lui! Dar să vă spun ceva: la fel era și pe vremea lui Caragiale! Flecăreala, asta era și esența lumii în care se mișcau marionetele lui, fiecare sluga cuiva. Doar că mai erau unii care făceau dreptate, măcar cu scrisul.
Acum, că a trecut referendumul vieții, care a costat o grămadă și care, totuși, a fost inițiat de către destui oameni preocupați, nu-i așa, de starea lucrurilor importante din țărișoară, hai să ne înecăm deziluziile în veșnic răcit-reîncălzita ciorbă a învățământului, pentru care chiar nu se face nimic, aici avea dreptate jurnalista. Și nu, nu mă pronunț împotriva a ceea ce a scris, ci a faptelor cărăra le-a dat glas, și mai ales a atitudinii pesimiste pe care o susține. E veche ideea asta cu întrebarea „la ce să se mai întoarcă tinerii?”.
Să vă spun ceva: cei mai de seamă oameni de cultură pe care i-a avut țara, de la 48 încoace, sau mai ales atunci, au studiat la marile universități din străinătate, ȘI S-AU ÎNTORS! Au tradus masiv din clasicii culturii universale și din autorii contemporani lor și au adus în țară elemente de civilizație MODERNĂ. Au fondat, la rândul lor, Universități, Filarmonici, teatre, instituții și societăți culturale, au bus bazele unor mișcări de emancipare fără de care n-am fi fost nici măcar atât cât suntem. Junimea, condusă de Titu Maiorescu, societatea care i-a dat pe Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, a fost înființată din inițiativa unor tineri întorși de la studii din străinătate, care nu s-au plâns, nici n-au fost căinați că nu mai au la ce să se întoarcă! Lor nu li s-a repetat la nesfârșit. ”Plecați, că nu mai e nimic de făcut în țara asta!” S-au luptat și au reușit. Dar și-au proslăvit, în primul rând, profesorii, și au ascultat de sfatul lor.
Noi? (Cum zicea Eminescu: „Iară noi, noi, epigonii?”) Noi, dascălii? Noi, cei de jos, să fim bine înțeleși, noi, care suntem mereu împroșcați cu noroi de către părinții care își îndeamnă odraslele să fie mai presus de legea firii?
Păi, să vedem: debutanții intră în „sistem” cu un salariu exorbitant de 1.783 ron pe lună. Coșul lunar de supraviețuire, titrează Jurnalul Național, este de 2.000 de lei.
Până la a ajunge „în ultimul grad”, un profesor are de trecut prin furcile caudine ale definitivatului și al celor două grade didactice I și II, care înseamnă vreo trei inspecții la clasă, planuri de lecție cam cât să scufunzi din nou Atlantida, totul presupune achiziții de cărți și materiale didactice din…. aceeași sumă, desigur. Dacă dau meditații, trebuie să plătească impozit, altfel intră sub incidența legii. Infractorii!
Știați că un profesor venit din învățământul universitar trebuie să dea examen de titularizare pentru a intra în preuniversitar? Cu doctoratul lui cu tot? Că doctoratul nu contează, când e vorba de a alege să ocupe un post în învățământ? Nici experiența? Nici cărțile publicate? Știu că vă umflă râsul.
N-aveți nimic împotrivă să fim pensionați la 65 de ani, otova, bărbați, femei, că petiția pe care au inițiat-o în legătură cu pensionarea la o vârstă decentă n-a avut succes!
Nu putem scrie culegeri sau cărți de învățătură, că suntem acuzați de interese! La fel cu auxiliare, n-avem dreptul decât cele (unele cu greșeli impardonabile) avizate de sus. Suntem la mâna părinților, să aleagă/propună/dispună ei. Iar unii nu sunt indiferenți, unii chiar ne urăsc, și e un fapt!
Exemplele pot continua. Există o presiune uriașă care vine din partea societății, incapabilă să discearnă adevăratele valori, să-și respecte istoria (bună!) și să mai aibă credință în lucrurile cu adevărat salvatoare!
Oameni buni, trimiteți-vă copiii în străinătate la învățătură, să aibă de unde să ne aducă rostul bun al țărilor civilizate și cultura lor adecvată vremurilor! Suntem printre cele mai înapoiate țări la investiția în învățământ, la starea programelor și a conținuturilor învățării!
Și nu vă mai plângeți, puneți-vă mințile și sufletul la treabă și insuflați-le dorința de a schimba lucrurile! Fiți alături de noi, părinți! Că suntem atât de puțini încât abia ne vedem între voi! Nu ne mai blamați, nu ne mai înjurați printre dinți, crezând că nu vă aud copiii voștri! Redați demnitatea dascălilor, implicați-vă în dorința, voința și puterea lor de a schimba soarta copiiilor voștri! Și atunci vor înțelege că în țara asta EI sunt viitorul! Cum să-ți gonești singura șansă la mai bine, retezându-i entuziasmul de a reveni în țară cu un bagaj de cunoștințe care să-i permită să se afirme, să contribuie la nou? Ceea ce construim noi, distrugeți voi cu bună știință!
Ce trebuie făcut? Reinstalată meritocrația! Inteligența, bunătatea, onoarea! Și dreptul pe care îl dă învățătura, nu nepotismul, nu conjunctura, nu apartenența politică, nu funcțiile pe viață!
Iar dacă nu puteți decât să le spuneți că nu mai e nimic de făcut în țara asta, mai bine plecați voi! Voi, care nu mai credeți în nimic, voi care nu mai sperați în nimic!
Și nu vă mai întoarceți, cu adevărat!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ce pierdem de când nu mai citim
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
