Şi am plecat! Mi-am luat pisicul, era și normal, adică era al meu. Că pisicul a luat-o pe ulei la vreo două săptămâni după ce-am plecat, nu mai contează acum. Dar, pe bune, a înnebunit pisicul ăla când i-am schimbat casa. L-am dus la veterinar, l-a castrat, i-a dat niște pastile să se calmeze sărăcuțul. Nimic. Voie bună! Trebuia să fie lăsat liber și l-am lăsat. Şi am continuat să plec. Sunt vreo 12 ani de când tot plec. Pe bucăți. Mă duc oriunde.
De fapt, nu am plecat niciodată nicăieri cu adevărat. Am rămas în acelaşi loc. Dar mintea mea e într-o continuă plecare. Caut cei mai frumoşi fluturi. Îmi plac cei albaştri. Trebuie să îi ştii! Era plin de ei când eram mică. Erau micuți, cu nişte aripioare de un albastru azur care se transforma în alb înspre corp şi nişte cerculețe negre. De vis! Ador fluturii ăia!
Îi mai văd uneori. Pe câmp. Atunci mă întorc undeva şi plec din nou. Şi vine seara şi îmi aduc aminte că mi-a adus frati-miu un rosé sec, deşi fie vorba între noi, mie îmi place ăla demidulce şi îmi place zahărul, şi îmi place şi good old Jack, mai mult decât vinul. Dar în seara asta parcă merge un rosé, că mi-e sufletul mai feminin şi văd stelele mai bine şi parcă ochii ăia albaştri care îmi bântuie drumul de ceva vreme încoace îmi par mai albaştri decât azurul fluturilor. E fain să stai aşa zgâită şi să nu faci nimic.
Sună ceasul! E cinci jumate şi mă gândesc cum naiba fac să mă ridic iar din pat. Şi ce față am… noroc că mă pricep tot mai bine să mă ascund. Şi când îmi iau tricoul ăla cu “those bags under my eyes are Birkin“, parcă e magie. În fine, plec iar. Nu trebuie să mă duc prea departe, că ajung repede. Ce bun era vinul ăla aseară! Parcă eram mai pregătită aseară decât acum. Oricum, de data asta ajung la timp, surprinzător şi pentru mine. Cum naiba reuşesc să deschid uşa aia şi să mă uit fix în albastrul ăla! O fi soarta! O fi karma!
Şi mă izbeşte o imagine cu mine tolănită de-a dreptul, adica aşa fără nici un chef, într-un hamac prins între doi copaci cu nişte flori albe. Singură cuc. Ce fain! Şi mă întreabă Una (colega mea, aşa o cheamă) dintr-odată, dacă ştiu ceva de nu ştiu ce material venit, de la nu ştiu ce departament şi ui’ aşa îmi strică tot peisajul mirific de relaxare pe care îl proiectează capul meu, odihnit de altfel. Zbang! Realitatea rules, ca să zic aşa! Şi revin! Albastrul era un pic mai încolo. No, acum ce să şi fac… mă apuc să lucrez ceva, dacă tot am ajuns. Şi ca să nu fiu urâcioasă aşa de dimineață, deşi am apucat să iau vreo câteva guri de cafea, cu mult zahăr din păcate pentru sănătatea mea, din fericire pentru toți din birou, constat că îmi trebuie totuși pe buze un ruj roşu, ca să aibă şi ceilalți o zi cât se poate de liniştită. Că, la câți fluturi am, să te ferească sfântul să plec…
Guest post by Hashtag Alex
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Câți ani de frumusețe mi-au mai rămas?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
