“Te rog, pleacă. Nu mai putem trăi așa. Nu mai am același chip, aceeași forță, nu mai am mâini, nu mai am picioare. Să divorțăm.”, îi zise într-o dimineață de luni. “Hai s-o facem astăzi, acum, nu, nu mai pot. Pleacă în lume, fă un copil, îndrăgostește-te. Rămâi femeia frumoasă și tânără pe care o știu, pleacă!”
Ea făcea cafeaua ca în fiecare dimineață. O așeză pe tava neagră. Alături, paharul mic, galben, cu pastilele de dimineață, doar de dimineață. Aceeași discuție. Astăzi se simțea și mai rău. Îl privea prin oglinda de pe hol. Stătea inert, fără vlagă, fără nici o dorință. “Să știi că nu plec, cafeaua nu va mai fi la fel și diminețile ar fi altfel fără tine” îi zise în timp ce mâinile îi tremurau cu atâta putere încât săriseră câțiva stropi din ceașcă.
Erau doi copii când se cunoscuseră. Se plimbau ținându-se de mână pe “Libertatea” atât de cunoscută. Era vasul lor preferat, priveau Dunărea imaginându-și că navighează în țări exotice. Că văd Orientul și ea, o adevărată Regină din Saba, cum îi plăcea să îi spună, va merge încălțată cu papuci roșii și va purta brățări pe glezne ce vor spune mereu un cântec despre frumusețea femeii iubite.
Închise ochii, se iubeau. Într-un an, descoperise iadul pe pământ, nu mai avea timp să se uite în oglindă, să-și numere firele de păr alb ce începeau să apăra. “Atât de tânără și deja ai păr alb?” o întrebase într-o zi o vecină. Drumurile ei mergeau acum doar înspre el. Luptă!, și îi zâmbea cu ultimele puteri.
“Joci cu mine o partidă de șah?” ochii încă mai aveau parcă voiciunea de odinioară. “Mai știi cum jucam pe malul mării, în toamnă aceea târzie? Și tu adunai scoici și râdeai cu gura până la urechi?”
Cum să nu țină minte? Simțea parcă nisipul sub picioare și scoicile și valurile… Așeză tablele. Apoi aduse alte medicamente.
“Te rog, deschide fereastra, parcă nu mai am aer!” Se îndreptă spre fereastră, cu mâinile ridicate a rugăciune.
Același scârțâit cunoscut. Roțile scaunului cu rotile, în care stătea el, spuneau parcă în fiecare zi o poveste tristă despre o iubire atât de mare, despre o boală ce nu vroia să mai plece, despre amintiri și… despre Ea.
Ațipise. Îi așezase o pernă la spate, îi mângâia fruntea. “Sunt aici, lângă tine, nu, nu voi pleca!”
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
