Într-unul dintre liceele prin care am trecut – mă cam mutam de colo-colo, pentru că mi se întâmpla frecvent sa fiu în prag de exmatriculări, dar asta este o alta poveste – am avut o colegă, Mirela, o fată care ştia sa plângă. Dar nu, nu aşa, cum s-ar crede, ca omu’ la necaz, la ea plânsul era o chestie serioasă, temeinică și universală. O artă! Nu era doar formă de exteriorizare a emoţiilor, ci veritabil mijloc de comunicare intensă. Şi mai era înca ceva, ceva ce am înţeles mai greu și mai târziu.
Scoasă la tablă, pentru a fi ascultată, străbătea distanţa de la banca la catedră cu ochii lărgiţi de spaimă şi inundaţi de lacrimi, răspundea apoi întrebărilor profesorilor suspinând, gata să izbucnească în jale. La teze, mai întâi plângea, când auzea subiectele, şi toţi eram convinşi că, bietei Mirela, i-a căzut unicul subiect pe care nu-l citise, lăcrima discret şi mai apoi, când îi preda profesorului lucrarea.
Mi-o amintesc ca şi ieri, cum la începutul unei şedinţe UTC pe clasă a plâns de a rupt. Ca să o consolăm cumva, am ales-o pe ea şefă. Era de înţeles, să facem asta la unison, ca şi hipnotizaţi, ca să nu mai plângă, să fie veselă, vorba aia: ca să fie bine, să nu fie rău!
La munci patriotice, alt vodevil: băieţii ne inghesuiam să o ajutăm, sa-i facem şi partea ei, parte pe care, aţi ghicit, n-o dovedea deloc, cu lacrimi stând să-i izbucnească.
Colegi şi profesori ajunseserăm să-i fim Mirelei la picioare. „Sensibilă!”, ziceau unii dintre noi, şi săream să-i fim de folos într-o clipită, doar cu gândul la lacrimile ei. „O sclifosită!”, ziceau alţii, dar cu simpatie şi înţelegere. „Ambiţioasă, silitoare şi interesată de şcoală, îi pasă!”, opinau mai toţi profesorii, care îi umflau binevoitori notele, în răsufletele noastre uşurate. Astfel, a apărut firesc, ca în scurtă vreme, Mirela să fie premianta clasei, fară ca să fie și cel mai bun elev dintre noi. Ni se părea că aşa este corect, eram chiar bucuroşi pentru ea.
Mie îmi cam plăcea Mirela, era subţirică si frumuşică, fină si înăltuţă, ce mai, eram cam în cap după ea. Frumuşele ar mai fi fost şi alte colege, mai atrăgătoare chiar, dar astea nu ştiau să plângă, sau ştiau s-o facă doar la ele acasă, în pernă. Nu ştiu cum dar, aşa, când începea Mirela să plânga sau, mai ales, când stătea ea, aşa, să izbucnească în lacrimi, mie unul îmi venea să mor. Îmi venea să-i deschid o umbrelă, și acoperită de ea şi de braţul meu s-o străbat jungla – de care părea împresurată – s-o lipsesc de orice grijă şi de orice lacrimă, la adăpost de orice spaimă şi de orice potrivnicie.
Dacă mă uit atent în urmă, spun că o iubeam. O iubeam fix pentru ce construiseră lacrimile alea ale ei in mintea mea de puşti, de băieţandru un pic cam golan, un pic cam romantic, niţel personaj căutat prin literatură și, peste toate, plin de idealuri superlative şi cu capul doldora de adevăruri absolute şi trăiri pe care le găseam unice, revelatorii.
Fără sa ştiu ca aşa ii zice, Mirela desenase in mintea mea, suprapus perfect pe un arhetip imprimat în subconştientul meu, conturul fermecător al femeii-copil, al femeii pe care simţi că trebuie să o iubeşti şi să o protejezi, să o protejezi şi să o iubesti, şi tot aşa, căci mai barbat decât atât, cum poţi sa fii?
Am devenit, astfel, iubitul Mirelei! Şi vedeta masculină a clasei, vă daţi seamă, nu? Nu-i greu de bănuit ce se întrebau colegii, mai ales fetele: cât de fermecător şi sensibil poate fi Mirel, adică eu, de îl iubeşte fata asta, care este atât de eterică, încât şi o adiere înmiresmată de primavară o poate tulbura şi întrista?
Toate, însă, până intr-o zi, de ziua Mirelei. Cu săptămâni înainte de ziua asta nu avusesem alt gând, decât acela legat de ce anume cadou să-i fac. Trebuia, nu-i aşa, să fie ceva pe masura iubirii mele, a sensibilitaţii ei, a intensităţii trărilor ei, trebuia să fie ceva memorabil, ceva de neuitat, ceva care să mă exprime şi să exprime unicitatea ei in ochii mei şi ai Universului.
Cam complicat! Băiat sărac, n-am avut altă soluţie decât să vând unui centru de colectare toate sticlele si borcanele goale din cămara casei părinteşti, depozitate de mama, cu precauţie, în vederea conservării bulioanelor şi murăturilor pentru iarnă.
Din bănuţii astfel căpătaţi, am avut sanşa uluitoare să-i pot cumpăra Mirelei, cu doar 200 de lei, de la un student mort de foame, o păpuşă cu cap de porţelan, Royal Copenhagen, sfârşit de secol XIX, piesă pentru care un colecţionar şi-ar vinde şi sufletul.
În ziua cea mare, de ziua ei, cum şi asteptam ca pe ace, m-a invitat la ea acasă! Cu păpuşa frumos împachetată sub braţ, cu un buchet din şaptesprezece trandafiri – Mirela împlinea şaisprezece ani – m-am prezentat.
I-am oferit florile, i-am dat cadoul, a pus florile într-o glastră, a despachetat păpuşa şi… a început să plângă! Am dat-o gata, mi-am zis! Diavolul supralicitarii m-a împins, însă, s-o întreb de ce plânge, vroiam să-mi savurez prelungit triumful. Printre lacrimi și suspine mi-a răspuns:
–Ştii, de la tine aşteptam alt gen de cadou, ceva care să dureze, să rămână în timp, o păpuşa ca asta o scap pe jos și se sparge!
–Păi, cam ce gen, am bâiguit eu stins.
–Păi, nu ştiu, o bijuterie, ceva, aşa… a căzut explicaţia Mirelei, printre lacrimi de dezamăgire.
Ce-mi mai rămânea, decat să mă car urgent, chestie pe care am şi făcut-o fără nicio explicaţie. De atunci n-am mai văzut-o pe Mirela, pentru că ziua ei pica undeva în vacanţa de vară şi primul transfer la un alt liceu m-a salvat de o primă exmatriculare şi de revederea cu ea.
Ce-mi veni, cu istoria asta? Păi, uitaţi ce-mi veni: îmi zise fata asta, Mihaela, că poate mai scriu şi eu, ceva, cum ar fi, a spus ea, ceva despre ceea ce îmi trezesc mie lacrimile femeilor. Acum, să nu se înţeleagă cumva, cum că mie lacrimile femeilor mi-ar trezi doar sentimentul de bănuit, care ar dercurge din întâmplarea povestită! Nu este, însă, mai puţin adevărat că de atunci, plânsul oricărei femei, desigur, nu cel legat de vreo tragedie sau vreo suferinţă de înţeles, mă trimite cu gândul la Mirela, la lacrimile ei şi la păpuşa de porţelan.
Chiar, ce s-o fi ales de păpuşa aia?
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
