Un fost iubit îmi atrăgea atenția destul de frecvent asupra felului în care las tubul cu pastă de dinți. Anume apăsat la mijloc și mai plin în capete. Eu argumentam că mi se părea mai practic să apăs pe unde apuc și să aplic procesul de “squeezing” doar pe final. (Asta e o metaforă bună pentru relațiile interumane distructive. Mă rog.) Adică, mi se părea că dacă storc din capăt de absolut fiecare dată, pierd mai mult timp decât dacă fac asta doar când nu prea mai este pastă. Iar omul îmi zicea aceeași chestie, tot la câteva zile. Îl enerva pe el la maxim că apăsam tubul aiurea. Eu îi ascultam teoria, îi înțelegeam logica și-apoi din nou, cu lenea înfiptă în buricele degetelor și mintea amorțită, apăsam tubul ăla pe unde apucam.
Tubul meu de pastă de dinți așa e apăsat acum, pe polița din baie. Pentru că, de obicei, eu așa scot pasta. La fel cum, de obicei, las apa rece să curgă pe țeavă și abia apoi torn în pahar. La fel cum, de obicei, uit să cumpăr plată îmbuteliată. La fel cum, de obicei, îmi trag perna de sub cap chiar înainte de a ațipi.
Sunt multe obiceiuri prelucrate din voință proprie și la fel de multe preluate aproape inconștient de la alții. Multe sunt dobândite din timpuri în care ne-am format. Și obiceiurile astea, secundă cu secundă, clădesc felul în care ne trăim viața. Eu dorm fără pernă din decizia de a-mi menține coloana vertebrală la un unghi decent; dar n-am dormit mereu așa. Am dormit pe două perne în copilărie: una mare și una mică peste. După ce am aflat de scolioză, cam în aceeași perioadă în care făceam gimnastică medicală, m-am adaptat la noul stil de dormit. N-am suportat întâi ideea de a dormi fără pernă, iar acum nu suport ideea de a dormi cu.
Stau cinci pitici în șir indian în capul meu (care stă pe pernă), iar dacă nu îl ascult pe primul, cel de-al doilea îmi repetă ce a zis primul și tot așa. Și dacă nu îl ascult nici pe al cincilea, o iau de la capăt. Piticii ăștia, responsabilii cu perna, sunt angajați cu sfert de normă de vreo 13 ani, la mine la mansardă. Asta au ei de făcut: de când am aflat de problemele cu coloana, ei trebuie să strige-n megafon: “Hei, fată! Ești cu capul? Dă perna aia la o parte, ca să nu te dea coloana pe tine la un moment dat! Ce-ai? Nu știi că te rezolvi definitiv în stilul ăsta? Vrei să stai în scaun cu rotile la bătrânețe?”
Așadar, datorită celor cinci pitici „colonei”, de obicei, virgulă, eu dorm fără pernă. Asta e categoria bună. Mai este partea cealaltă de pitici recidiviști, care de pe unde luați, care șușotesc cine știe ce măgării. Dar le rostesc atât de des și de atât de multă vreme, încât eu chiar cred că ce zic ei e adevăr absolut.
Și până nu-ți dai seama că tot crezutul ăsta e un mare bullshit, nu apuci să le tragi un șut în c*r, să îi trimiți la plimbare și să angajezi alți pitici cu jumătăți de normă, care să facă treburi bune, fără jumătăți de măsură. Iar chestia cea mai complicată e atunci când asta se întâmplă: ăștia noi trag chiulul, după ce își iau pumni de la recidiviști. Pentru că, dacă tu nu ești acolo, adică să fii acolo cu totul, să vezi ce se întâmplă, the new kids on the block una-două și-o iau și se pitesc prin colțuri.
Și apoi te trezești că strângi tubul de pastă de dinți de la mijloc și nu știi de ce. Sau te trezești că îți aprinzi o țigară, ca să o dăm pe nasoale. Sau că-ți înșeli iar consortul. Multe minuni se întâmplă pe lumea asta pentru că piticii proaspăt angajați nu fac față recidiviștilor. Pentru că, de obicei, în schimbarea unui obicei, cei din urmă nu vor fi cei dintâi, decât dacă stai de pază. Le tai limba recidiviștilor ălora nenorociți. Și stai de pază.
Că doar știi și tu că unor obiceiuri le stă mai bine cu punct după ele.
Citiţi şi
Grija pentru copiii noștri: scolioza și puterea prevenției
Fericirea este ca un cont bancar: retragi din el ceea ce depui
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.