Ştii ceva? Dă-le dracului de metafore! Fii atent: azi vreau să vorbim despre momentele alea în care-ţi vine să rupi pisica-n două. Nu ţi-e străină vorba asta, că doar n-ai crescut în laborator. Când simţi cum înghiţi hârdaie de lavă. Fierbinte, cum altfel? Că doar nu suntem cercetători la rece, nu? Poate, câteodată, strângi şi desfaci spasmodic pumnul. Sau poate nu. Tu oi fi fiind dintre ăia cărora le-o ia inima la sănătoasa. Poţi să iei asta în sensul propriu, că nu e păgubos defel. Ori poţi să treci peste.
Să nu te temi de ăia care joacă rolul timoraţilor în faţa ta. O fac numai pentru a scăpa. Te plimbă şi te-nvârt. Furia ta creşte ca viitura. O ţii. Ei vor clipi mărunt şi des, tu o să te consideri un monstru furibund. E un scenariu. Al lor. Ca să te potolească. Şi dacă văd că te opreşti, curajul lor începe să se cântărească şi să se numere în hoarde de reproşuri. Aici începi din nou să urci incandescent. Şi dacă uneori ţi s-a-ntâmplat să tremuri, îţi spun că nu e o ruşine. Niciuna. Te cred c-ai mai trântit şi uşi ori poate-ai spart vreo vază aflată la-ndemână. Eu mi-am trosnit odată o palmă aşa zdravănă fix în mijlocul frunţii încât durerea aia fizică m-a liniştit pe loc. Nu s-ar fi întâmplat dacă n-aveam o huidumă de verighetă, şi niţel bombată, care mi-a făcut o vânătaie mare, pe care-am purtat-o asortând-o cu fard de pleoape albastru şi mai apoi verde vreo două săptămâni. Galben, pentru final, n-am avut. Şi nici curajul necesar.
Dar tu, uraganule, eşti un inofensiv. Te ştie toată lumea. Eşti ăla pe care-l sună prietenii în miez de noapte când îi ustură ochii ori au visat urât. Vecinii-ţi bat la uşă pentru două ţigări, o juma’ de pâine sau un algocalmin. Nu se caută unii pe alţii, ci pe tine întotdeauna. Însă spun despre tine cum c-ai fi dificil. Nu ştiu dacă şi cred prostia asta, dar asta nici chiar ei n-o ştiu. Că nu ne luăm după suprafeţe. Şi, în general, nu ne luăm.
Ştiu că ţi s-a-ntâmplat să aduni într-o secundă mai mult decât Vidraru de lacrimi în diafragmă. N-ai putut respira. Şi nici vorbi. Nu e un plus, dar nici un minus, nu e mare lucru, poate doar un specific, dacă ţi s-au răcit extremităţile. Ori ţi-au pulsat tâmplele sau doar ţi-a furnicat bulbul rahidian. Tu le ştii pe-ale tale. Tu le recunoşti. Tu.
Dar când îţi vine să pui mâna pe pisică şi să te încredinţezi că are şira fragedă, eu te rog să te opreşti o clipă, să te uiţi cu drag la mâinile tale, amândouă, să-ţi închipui pentru o secundă frapată că musteşte de viaţă şi de sânge, pisica, cine altcineva?, şi măcar să taci. Nu încerc să te prostesc cu tâmpenia numită autocontrol. Nu-ţi spun să te abţii. Încerc numai să-ţi amintesc de tine tot. De întreg. Nu te face momentul. Ăla trece, iar altul va să vie şi să fie. Tu, încotro?
Aşa că lasă pisica să plece de la tine. Vie. Nu-i dreptul ei, e dreptul tău.
Dansăm?
Citiţi şi
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
