Întotdeauna m-a preocupat cum aş putea să blochez timpul. Să-l prind într-o capsulă transparentă, prin care să mă uit ori de cîte ori am chef să-i dau cu tifla prezentului. Să mă uit, să ating, să adulmec – în fine, alegeţi voi ce vă place. Foarte bine, o sa ziceţi, şi ce-ar fi încăput într-un spaţiu atît de mic? Nu ştiu alţii ce-ar fi pus în capsulă, dar eu aş fi ascuns acolo măcar cîteva din minunile copilăriei: „Eugenia”, batonul cu mac, socata. Şi, mai presus de toate, Pif –ul.
După atâtea amintiri parfumate, o să vă închipuiţi probabil că Pif –ul e vreun biscuit sau un desert de-al bunicii. Nici una, nici alta, deşi nu sunteţi departe. Pif Gadget era o revistă de benzi desenate din anii ’70, cu miros de bistrou parizian, ţiplă velină şi tipar colorat. Astăzi, colecţionarii ar da orice să-i mai simtă aroma în nări şi paginile între degete şi în timp ce unii se mulţumesc să se uite pe Cartoon sau Jetix când îi apucă nostalgia, alţii răscolesc anticariatele.
În copilăria mea, nu existau nici posturi de televiziune străine, nici DVD-uri cu Superman sau Powerpuff Girls. Habar n-aveam că Lois Lane e brunetă (nu ştiam nici măcar că-i femeie) sau că Buttercup urăşte broccoli-ul. Ceauşescu (tipul ăla rău, cu figură de Mojo Jojo şi părul cîrlionţat ca pus pe bigudiuri) prefera filmele muncitoreşti şi desenele animate cu Mihaela. Pe ultima, nu puteam s-o suferim: o pionieră tocilară, cu pampoane regulamentare şi şosete albe pînă la genunchi, de-ţi venea să i le faci ferfeniţă.
În tot climatul ăsta de voie-bună comunistă, exista o rază de speranţă. În fiecare miercuri, poştaşul lăsa-n cutie Pif –ul vrăjit al generaţiilor lui Patapievici şi Cărtărescu. Ne repezeam la obiectul ambalat într-un plastic moale şi catifelat (cum astăzi, desigur, nu se mai face) şi inspiram cu voluptate aerul libertăţii capitaliste. Puneam plasticul deoparte, lîngă colecţia de dopuri şi chibrituri folosite, apoi încercam gadget-ul săptămînii: propulsam în Herăstrău „Avietta 1908” (cu două aripi de carton şi-un elastic răsucit) sau foloseam „Pistopompa cu turelă” pentru a ne stropi vecinii cu apă, Ci-Co ori cerneală (în funcţie de răfuielile personale). Abia pe urmă ne aşezam şi citeam cu sufletul la gură benzile desenate produse de cel mai important periodic al Partidului Comunist Francez. Dar ce mai conta un detaliu mărunt, cînd Pif, Hercule şi Gai-Luron îi depăşeau de departe pe Cutezătorii, Luminiţele sau Aricii Pogonici locali?
Bineînţeles, erau şi alte lucruri pe care nu le ştiam pe vremea aceea. Nu ne spunea nimeni că revista cu logo alb pe fond roşu avea un tiraj săptămânal între 500. 000 şi 1. 000. 000 de exemplare şi că era distribuită în toată lumea, pentru că toată lumea însemna ţările socialiste şi abonamentele lor de stat. Nu înţelegeam de ce Dr. Justice, medicul karatist, condamnă luxul capitalist în timpul congreselor internaţionale dedicate splinei sau rinichilor, dar călătoreşte cu ultimul 747 şi soarbe din paharul de coniac la Business Class. Nu ne era foarte clar nici cum a ajuns cow-boy-ul Teddy Ted să-i apere pe apaşi, nici de ce astronautul Rodion le ţine discursuri leniniste fiinţelor din galaxii îndepărtate. De un lucru, însă, puteam fi siguri: oricare dintre aceste personaje arăta de o mie de ori mai interesant decît Bălănel, Miaunel sau omuleţul hepatic al lui Gopo.
Pif –ul anilor ’70 a mai însemnat ceva pentru mine. Într-o epocă în care singurele aventuri erau cele ale lui Burebista (cu sabia în mână şi ochii bulbucaţi de patriotism) şi Mihai Viteazul (desenat cu stupul ăla ridicol în cap), benzile franţuzeşti mă transportau într-un spaţiu exotic, liber şi, mai ales, numai al meu. Călătoream cu marinarul Corto Maltese pe apele învolburate ale Oceanului Pacific; nimeni nu mă întreba de paşaport. Îl însoţeam pe indianul Loup Noir pe cărările Munţilor Stâncoşi, fără să fi ieşit vreodată din ţară, măcar până în Bulgaria. Mâncam şarlote cu portocale la masă cu Tonton, iar, alături de gurmandul Placid, devoram jambonul şi cîrnaţii pe care nu-i găseam niciodată în galantar. Nimeni nu-mi putea lua fericirea asta imaginară.
Astăzi, Pif Gadget a dispărut, prins în vîltoarea recesiunii. Din fericire, criza n-a ajuns şi la mine în dulap: am acolo vreo 900 de numere, pe care le scutur bine de praf, înainte de a le deschide. O mişcare de baghetă magică şi – Puf! – , mă fac iute nevăzută în capsula intactă a copilăriei mele.
Citiţi şi
Domnul Iisus, domnul Eminescu și domnul Georgescu
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
