Imaginaţi-vă ca şi un mare puzzle. O mie de piese, toate diferite între ele, care trebuie să se potrivească la perfecţie. Toate toate. De obicei începem cu toţii de la părţile cele mai evidente, de la piesele cel mai simplu de găsit. Apoi continuăm, la nimereală, instinctiv, până găsim alte piese, şi altele, şi altele.
Dar la un moment dat vă blocaţi. Nu mai reuşiţi să continuaţi partea de puzzle pe care aţi început-o. Ni s-a întâmplat la toţi măcar o dată, cu siguranţă. Ni s-a întâmplat la toţi să nu mai reuşim să continuăm, să nu găsim soluţia. Şi poate că, în acel moment, în loc să rămâi blocat, e mai bine să începi să construieşti în altă parte. Să construieşti o altă parte din puzzle, sperând să te apropii cât de mult de cea unde te-ai oprit.
Poate ca şi aceasta e o metodă pentru a găsi soluţii problemelor: să ne depărtăm momentan de ele şi să ne concentrăm pe altceva. Şi, cine ştie, poate de acolo reuşim din nou să ne apropiem de soluţie fără să îi dăm prea multă importanţă…
În toate puzzle-urile există acea porţiune greu de compus. Există întotdeauna acea piesă care lipseşte sau acea piesă care nu se potriveşte nicăieri. E ca şi când ai de-a face cu dragostea. Găseşti o grămadă de piese (persoane) care se aseamănă cu cea pe care o cauţi, dar apoi iţi dai seama că ceva nu e în regulă, un detaliu în plus sau în minus, şi nu funcţionează. Nu e ceea ce căutai, nu se potriveşte perfect. Nu ţi se potriveşte perfect.
Dar dacă e adevărat că orice puzzle are în dotare toate piesele necesare pentru a fi compus înseamnă că, făcând un efort, trebuie să reuşim să îl completăm, nu? Asta în cazul în care nu pierdem vreo piesă pe parcurs… dar în cazul ăsta e doar vina noastră.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Să-ți iubești destinul, chiar și când îți pare un dezastru
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
