În ultima vreme m-am aflat între două lumi, oscilând între ceea ce credeam că are valoare de adevăr și ceea ce mi se părea a fi renunțare. Am adunat tone de frustrări și m-am rătăcit printre ele. Trezită în papucii lui Don Quijote, purtând lupte care păreau a fi juste și justificate și pierdută în amalgamul gândurilor sufocate de lipsa de dreptate, am înțeles că trebuie să iau o decizie. Îmi era un dor imens de mine, de ceea ce iubesc să fac, de frumos. Mă durea fizic absența calmului interior. Și am realizat că, în tot acest timp, am fugit de adevărul meu. Trăiam într-un spațiu lipsit de chiar esența mea.
Fiecare om își are propriul adevăr dar, de cele mai multe ori, îl sufocă cu reflecțiile înghețate în stereotipurile minții. Este mult mai simplu să apelăm la spiritul de turmă, să urmăm credințele altora. Ce pierdere imensă pentru sufletul nostru. Ajungem să ne sufocăm în spaimele altora, să ne diluăm ființa până la pierderea totală în spații străine de noi. Nu ne naștem pentru a face asta. Viața înseamnă adevăr, ființare în gânduri de frumos, de iubire . Tu știi asta deja, eu la fel, nu este o noutate pentru niciunul dintre noi. De ne-am lăsa doar sufletul să ne vorbească, am descoperi că viața este un dar de lumină, o călătorie în lumea creației și o îmbrățișare permanentă. Nu ne îmbolnăvim din prea frumos. O facem atunci când ne atrofiem sufletele în frici, în minciună, în lipsă de deschidere pentru iubire, în neîncredere. Toate acestea se întâmplă când înghesuim adevărul sufletului nostru în formele egoului din dotare.
M-am întrebat mereu ce este și cine este liberul arbitru. Nu spun că am găsit răspunsul universal. Însă, ceva în mine a reacționat în momentul în care am priceput că, în cazul meu, este mintea mea. Aceasta a fost partea ‘ușoară’. Să aflu ce este acesta a devenit un periplu printre negări puternice și lupte interioare. Și am ajuns la concluzia că este orice decizie luată în absența sufletului. Atunci ne rescriem destinul, pe pagini de minte, cu argumente raționale, cu adevăruri verificabile prin axiomele existențiale.
S-ar putea spune, așa și trebuie, doar viața înseamnă asumare, calcul, evoluție binară de mare precizie. Roboți. Dacă acesta ar fi adevărul, am fi roboți. Și totuși râdem, plângem, vibrăm intens atunci când iubim și tot atunci ne simțim împliniți și unici. Atunci, de ce ne ascundem sufletele și trăim cea mai mare parte a zilelor noastre însuflețiți de holograma acestora, de ego? Pentru că, ne bucurăm de liberul arbitru și ne facem din minte stindard. Alegem ce e mai ușor de procesat, pentru că mintea noastră-i o comoară și trebuie să profităm de ceea ce ne oferă. Culmea este că nu-i lucru rău să-ți folosești mintea, dar ce bine ar fi dacă am lăsa sufletul să-i vorbească, să o mângâie. Perfecți n-om fi nicicând însă, viața este, așa cum am mai spus, o călătorie întru explorarea frumosului, acumulare de experiențe menite să ne poarte înspre perfecțiune. Că nu ne va reuși mereu, că ne vom rătăci uneori, că ne vom simți tentați să ne abandonăm minții sau spiritului de grup, da, se poate întâmpla. Sunt piedici, nu capăt de drum. Iar atunci, tot ceea ce trebuie să facem este să ne oprim și să ne îmbrățișăm sufletul. Asta înseamnă să îmbrățișezi singurul adevăr cu sens.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
