…în afară de faptul că ar putea primi un Oscar.
Philomena (2013)
De Stephen Frears, cu Judi Dench, Steve Coogan (care a și lucrat la scenariu)
Unul din cele mai mari momente actoricești din deliciosul Shakespeare in Love (1998) este scena in care Judi Dench (regina Elisabeta) reușește să înghețe într-o clipită întreaga curte printr-o imperceptibilă încruntare și o minusculă zvâcnire a colțului gurii.
Era un exemplu de actorie atemporală, din cele care se învață cu caznă infinită și care te impregnează definitiv când o capeți.
În Anglia, Judi Dench e o instituție, în special în tot ce este teatrul lui Shakespeare… A jucat probabil în toate piesele acestuia. La cinema, a marcat franciza James Bond, unde e M, șefa serviciilor secrete britanice, tot un echivalent al reginei Elisabeta.
E nominalizată la Oscaruri cu rolul ei din Philomena, în concurență cu Meryl Streep (August: Osage County), Sandra Bullock (Gravity) și Cate Blanchett (Blue Jasmine). Da, concurând cu Cate Blanchett, cu care în 2006 a jucat într-un film absolut fenomenal, Notes on a Scandal, o variațiune pe tema femeii adulte care se îndrăgostește de un adolescent (de la Elfriede Jelinek rea citire), unde Judi Dench crea personajul – înspăimântător de răutate gratuită – al prietenei manipulatoare. Ambele au fost nominalizate și atunci, în categorii diferite… Iată-le acum din nou nominalizate, însă in filme diferite și în aceeași categorie.
Stephen Frears a mai scos aici o bijuterie. Un film la fel de violent anticatolic pe cât a fost Magdalene Sisters (Peter Mullan, 2002), film în care, ca și aici, fete din acea cultură sufocantă a catolicismului anglo-irlandez sînt torturate de călugarițe ce nu sînt decât clone ale unei Maici Teresa repetată la nesfîrșit cu același rânjet sinistru, ieșit din pioșenie robotică.
La un moment dat, narațiunea — foarte abilă — a filmului nici nu mai are importanță, Judi Dench sparge ecranul cu atâta naturalețe încât nici nu deranjează manevrele de manipulare narativă evidentă care te fac să bocești în întuneric. Totul, desigur, cu un umor british imposibil de povestit sau de imitat.
La întrebarea imaginară a maselor de anesteziați de către de Pulp Fiction, sau, alternativ, Lars Von Trier, unde jocul actoricesc e secund, înecat sub pretențioase găselnițe și clișee fade despre care ți se spune că sînt “postmoderne”, de ce să mergi la un film cu o babă?, baba de Judi Dench aduce ca răspuns actorie autentică, din cea care constă în a crea un personaj în care crezi fără referințe apăsate la filme trecute, fără mise en abîme (efect de oglindă), fără proptele vizuale de puzzle cultural.
Citiţi şi
BMW Z3 sau Mercedes W140 în 2024? Ghid pentru cumpărători
Cher: “Dragostea nu știe matematică”
Dacă nu avem nimic pentru care am muri, ce rost are să mai trăim?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
