Aminteam în articolul precedent de The human stain (2003) ce pare a fi cel mai reuÈ™it film după scrierile lui Roth, tocmai fiindcă ocoleÈ™te tema principală romanului – ultimul dintr-o trilogie a lui Roth pe teme sociale, inspirate din realitățile americane. Având în comun aceleaÈ™i narator, Nathan Zuckermann, cele mai ecranizabile cărÈ›i sunt Pastorala americană, M-am măritat cu un comunist È™i Pata umană. De ce s-a ecranizat până acum doar ultima dintre ele? De fapt, s-a făcut un scenariu (de către John Romano È™i Noah Haidle) după Pastorala americană, iar filmul (cel de-al 6-lea) ar urma să apară în 2016 cu Ewan McGregor în rolul principal, actor care își va face cu această ocazie È™i debutul regizoral, după retragerea lui Philip Noyce. Cu toată complexitatea lor, adaptările după Philip Roth au o fascinaÈ›ie pentru talentele industriei cinematografice. ScoÈ›ianul McGregor se adaugă unei selecte liste de protagoniÈ™ti care-l include pe Sir Ben Kingsley (Elegy), Sir Anthony Hopkins (The Human Stain) È™i ultimul, dar nu cel din urmă, Al Pacino (The Humbling). Ne vom opri puÈ›in asupra acestui ultim (deocamdată) film, apărut în 2014.
Pastorala americană
Umilirea s-a lansat anul trecut la VeneÈ›ia, la doar trei zile după Birdman, despre care putem zice că i-a furat Oscarul pentru cel mai bun film, întrucât merge pe o temă similară. Scenariul este adaptat de Buck Henry È™i tânăra Michal Zebede (scenarista serialului Devious Maids). Buck Henry (născut ca Henry Zuckermann) a fost nominalizat la premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat în 1968 pentru The Graduate– Absolventul, iar în 1979 pentru regia filmului Heaven Can Wait. Receptat fie drept comedie întunecată (darkly comic) de New York Post, care consideră că Al Pacino face aici rolul vieÈ›ii, la fel ca È™i rollingstone.com, fie drept comedie erotică de Wikipedia, filmul arată, de fapt, ce se întâmplă atunci când talentul creativ stă pe muchie de cuÈ›it, undeva într-o zonă incertă, între comedie È™i dramă. Din cauza acestor salturi, nu este un film comod de urmărit, iar compensaÈ›ia vine abia după ce părÈ›ile sale contradictorii reuÈ™esc interconectarea, oferind poate cea mai convingătoare performanță actoricească a lui Al Pacino după NaÈ™ul, actorul reuÈ™ind să ascundă prin jocul său graniÈ›a dintre realitate È™i ficÈ›iune. Ne È›ine în dubii între ce se-ntâmplă de fapt, cu adevărat, È™i ce este doar rodul fecundei imaginaÈ›ii a lui Simon Axler, pe care îl joacă, È™i care este un actor care È™i-a pierdut arta de-a se păcăli singur! Dar încă ne păcăleÈ™te pe noi… Genul corect ar fi, poate, dramady.
Pacino (care a împlinit anul acesta 75 de ani) cumpărase înainte de sfârÈ™itul lui 2009 drepturile de adaptare după Umilirea, pe care-l considera ca o încununare a carierei sale remarcabile, deÈ™i avea dubii cu privire la realismul său. Regizorul Barry Levinson era interesat de marginea permeabilă dintre realitate È™i ficÈ›iune încă de la filmele sale din 1992 Toys – în care lumea imaginară a jucăriilor invadează realitatea – sau din 1997 Wag the Dog (tradus la noi ÃŽnscenarea). ÃŽn ultimul, echipa de filmare a producătorului hollywoodian Stanley Motss (interpretat de Dustin Hoffman) inventează o campanie mediatică (pe care o È™i pune în aplicare), ca să distragă atenÈ›ia publicului de la afacerile scandaloase ale preÈ™edintelui american.
Al Pacino  în Umilirea
Operând cu cliÈ™ee filmice, Barry Levinson face din eroină (care avea în nuvela lui Roth aproape de 40 de ani) o Lolită. DeÈ™i pare că explorează, asemeni lui Birdman È™i Clouds over Sills Maria condiÈ›ia actorului pe final de carieră, temerile lui Philip Roth sunt cu totul altele. AÈ™a cum mai spus, în cazul său este vorba de un artificiu. Iar Al Pacino remarca: este puÈ›in probabil ca un actor să-È™i piardă (dintr-o dată) magia, abilitățile sale de a se transpune în pielea unui personaj. Că este clar că unui actor ajuns la vârsta a doua, nu i se mai potriveÈ™te orice personaj, abia aici poate fi o problemă reală, explorată în filmele amintite mai sus. Pierderea magiei este un truc pe care Al Pacino îl bănuieÈ™te translatat din literatură – pierderea dorinÈ›ei de a scrie, la finalul vieÈ›ii. Fiindcă scrisul nu face decât să completeze viaÈ›a, el neputând s-o înlocuiască È™i nici măcar s-o simuleze precum cinematografia; scrisul presupune un exces de vitalitate, tot mai greu de găsit (poate doar în unele momente, în acele puÈ›ine ocazii favorabile care mai apar la vârsta senectuÈ›ii). Personajele filmelor amintite joacă la limita dintre realitate È™i ficÈ›iune. Personajul lui Roth își joacă È™i el ultima carte, dar se joacă doar cu această limită. AcÈ›iunile sale, la urma urmei conÈ™tient auto-distructive, iau naÈ™tere tocmai din conÈ™tientizarea tragicei (pentru el) realități, că nu mai este posibil să atingă acel prea-plin, acel exces de vitalitate care-l determinase să scrie. AÈ™adar, filmul nu intră în categoria heritage, iar dacă-l veÈ›i urmări, nu vă aÈ™teptaÈ›i la o ecranizare. Pentru a ne uÈ™ura decizia (sau poate, spre a ne tria), regizorul apelează la ceea ce pare a fi prologul unei piese de teatru: un monolog introductiv, sau un dialog pe trei voci, în două oglinzi:
L-am numit prolog, deoarece adevăratul monolog urmează abia mai târziu, într-un grup de terapie din sanatoriu, în care Simon Axler vorbeÈ™te despre pierderea abilităților. Aceasta are lor treptat, ca o degradare (pentru care nu eÈ™ti niciodată pregătit, ni se destăinuie actorul) È™i debutează cu pierderea apetitului, a dorinÈ›ei de a mai face asta, datorită… inabilității de a-Å£i aminti cuvinte. Cum se întâmplă asta? Și aici observăm artificiul lui Roth, veriga legătoare de literatură cu teatru È™i aici, cu film. Filmul nu operează doar cu imagini ci, asemănător cu ce se întâmplă în viaÈ›a reală, foloseÈ™te cuvinte. Iar inabilitatea de a È›i le mai aminti… despre asta este vorba puÈ›in È™i în Fantoma iese din scenă. Axler va ieÈ™i din spital dezamăgit: mi-am pierdut abilitatea de a juca – fără vreun motiv întemeiat – È™i acum (în mod arbitrar) îmi pierd È™i dorinÈ›a de a mă sinucide. Sau mă rog, È™tii, mi-am pierdut-o. Pacino este simpatic È™i adesea ilar când își contemplă degradarea, dar personajul său rămâne charismatic chiar È™i-n aceste condiÈ›ii. Sunt un cliÈ™eu al dragostei, recunoaÈ™te el pe undeva. Și chiar este.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
