Am pomenit în articolul precedent despre Goodbye Columbus, primul volum al tânărului Philip Milton Roth, după care s-a turnat pe vremea părinților noștri (în 1969) filmul cu același nume, greu de urmărit astăzi, al cărui singur merit este apariția lui Ali MacGraw, care și câștigă un Glob de Aur pentru cel mai promițător debut. Din păcate apariția sa este dublată de un Richard Benjamin care încearcă să interpreteze un inteligent impertinent, fără a reuși însă un rol convingător sau unul pe măsura diafanei Ali MacGraw (ea se va îndrăgosti un an mai târziu de Ryan O’Neal, ca dovadă că pe-atunci femeile nu prea agreau impertinenții, oricât ar fi fost de inteligenți).
Totuși, acest prim volum ce cuprinde nuvela care-i dă titlul, alături de alte cinci povestiri scurte, este una dintre cele mai romantice scriituri ale lui Roth. El conține nu doar sâmburii apostaziei sale, ci și germenii uriașului său talent de prozator.
Altă fermecătoare satiră a adolescenței găsim în nuvela Indignare. Iar personajele sale, deși prinse în strânse convenții familiale (denumite chiar tribale de către Roth), au, încă din primele sale încercări, viață, sânge și inimi. Dar nu contextul social (a cărui prezentare caricaturală a suscitat comentariile ortodocșilor) frapează, cât determinarea și romantismul cu care se mișcă ele printre convenții. Și cum, în cele din urmă, reușesc sau nu reușesc să le depășească. Alături de Complexul lui Portnoy, aceste prime încercări (și mai ales reacțiile criticii) par să-i fi dat lui Roth senzația găsirii unei direcții. Scrierile sale din această primă perioadă reprezintă o căutare: el scrie despre identitatea sa (evreu, american, apoi cea de îndrăgostit, iubit, soț) raportând-o la felul în care alții o/îl receptează.
După divorț, urmează etapa în care își extrage autoritatea din scris (bărbat, scriitor). Iar în următoarele, Roth scrie despre ceea ce alții consideră a fi scriitura/scrisul lui și felul (depășit, cu fiecare roman) cum este receptat de critică. Și aici rezidă unul dintre motivele esențiale pentru care proza lui este considerată a fi una misogină de către majoritatea criticii sale feminine: tipic masculin, din prima până în ultimele etape schematizate mai sus, Philip Roth adoptă o atitudine defensivă. Nu scrie doar despre sine, ci și pentru (contra) critica sa. Aceasta este îmbrățișată drept context și pastișată într-o altă scriere. Iar atitudinea sa defensivă este mascată de ofensivitatea limbajului, care poate părea unul ofensator. Scoase din context, multe din afirmațiile sale ar părea că ne duc într-o direcție aiurea. Continuăm să le citim pentru simplul faptul că știm cu cine avem de-a face, iar autorul are priceperea să nu întindă coarda prea tare. Ca și cum ar ști când s-a atacat, dă drumul elasticului imaginat de el peste nasul cititorului a cărui pudibonderie sau ipocrizie și le imaginează, de asemenea. Și reușește, carte după carte, să le demonteze cărămidă după cărămidă.
Ce ajung să arate filmele (sau mai bine zis, ce reușesc să culeagă scenariile făcute) după cărțile sale, este însă altă poveste. Preocuparea lui continuă a fost relația dintre lumea scrisă și cea nescrisă: ”această simplă distincție îmi e mai folositoare decît distincția dintre imaginație și realitate sau dintre artă si viață. Întâi, pentru că oricine sesizează diferențele dinte cele două, apoi, pentru că lumile între care mă împart zi de zi nu ar putea fi mai bine decrise. Înainte și înapoi, între cele două lumi, aducând informații noi, instrucțiuni detaliate, mesaje confuze, căutări disperate, așteptări naive, provocări uluitoare, distribuit fiind în rolul curierului Barnabas, pe care Supraveghetorul K. l-a angajat să traverseze drumul abrupt și ocolitor dintre sat și castel în romanul lui Kafka despre dificultățile de a rezista”. Roth folosește un mimesis inversat: arta lui nu caută să imite viața, ci viața lui încearcă să-i imite arta, să se întrepătrundă tot mai profund cu scriitura.
Pentru el literatura este adevăratul „conservant al vieții”. Într-un interviu cu scriitorul Ivan Klima, afirmă că „într-o cultură ca a mea, unde nimic nu e cenzurat, dar unde mass media ne inundă cu dezastruoase falsificări ale relațiilor umane, literatura serioasă e, la rândul ei, un conservant al vieții, chiar dacă societatea adesea uită acest fapt”. Criticii săi au apreciat că Portnoy’s Complaint, după care s-a filmat comedia cu același nume, reprezintă „sfârșitul filosemitismului în cultura americană”. Proza sa a fost considerată nefolositoare și periculoasă pentru comunitatea evreiască pentru că (așa cum spune un personaj de-al său) oamenii, neevreii, „nu citesc arta – ei citesc despre oameni. Și îi judecă ca atare”. Încălcând astfel convențiile ficțiunii, întrebându-se ce este real în imaginarul lecturat, încercând să identifice scriitorul cu alter-ego-urile sale. Un film făcut după una din nuvelele sale dintr-o etapă autoreferențială (narator fiind David Kepesh), ulterioară celei romantice, identitare (cu Nathan Zuckermann), este Elegy.
Citiți și Philip Roth – 30 de cărți, 5 filme (III).
Regizoarea spaniolă Isabel Coixet are pe masă un scenariu adaptat de Nicholas Meyer după Animal pe moarte. Un alt profesor universitar, la fel de bătrân, pare a seduce o studentă. Din păcate nu mai este vorba de Anthony Hopkins, ci de un Ben Kingsley care joacă exact tema nuvelei, aproape o mortăciune. Și tot din păcate (pentru acest film), studenta este Penélope Sánchez Cruz, care poate eclipsa orice apariție, contrastând cu atât mai mult cu ștersul profesor. Nimic nu mai interesează, nimic nu mai pare credibil în acest film, cu excepția naturaleții sale. Acest efect al unei altfel comune frumuseți latine (cu nimic ieșită din comun față de alte fete finuțe din Spania sau România) l-am receptat prima oară în Vicky Cristina Barcelona, unde joacă alături de soțul ei, Javier Bardem, în compania unor dive ca Rebecca Hall și Scarlett Johansson. Imediat după ce protagonistul (Bardem) reușește seducerea blondei (Johansson), din vreo 50 de zâmbete, intră Cruz și-o eclipsează instantaneu, anulând aproape tot efortul și toate pozele acesteia. Ca dovadă că talentul său, nu doar frumusețea, sare în ochi.
Cam atât ar fi de spus despre acest film pe care Penélope Cruz îl face singură. Scenariul său nu este adaptarea unui roman social, nici măcar a unei nuvele a lui Philip Roth, ci a unei scurte povestiri, din care nu reușește să extragă o intrigă (sau mai multe) convingătoare. Doar personajele rezistă, ca dovadă jocul actriței. David Kepesh putea fi construit și din celelalte scrieri care-l au ca narator, dar Ben Kingsley (fără prea mare suport din partea scenaristului Nicholas Meyer) nu reușește să facă decât o caricatură a profesorului îndrăgostit (dar fără nicio charismă) de o studentă carismatică. I-aș fi divorțat de la prima audiție pentru nepotrivire de caracter. Păcat de muzica elegiacă, totalmente non-diegetică!
Pe Marius îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Andaluzia. Sufletul geometric al Spaniei
Alegem Europa sau ieșim din civilizație
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
