Amour. În trenul care m-a adus în gara Paris Montparnasse, într-un timp nu foarte îndepărtat, un cuplu de oameni în vârstă, un El şi o Ea, de vreo 70 de ani. Nu au fost un El şi o Ea decât când s-au ridicat de pe banchetă, de fapt : el a ajutat-o să se ridice, delicat. Apoi, cu natureleţe, i-a pus o mână pe şold, s-a ridicat şi el, cealaltă a luat bastonul alb. Semnul orbilor. Mâna sa s-a deplasat lent, tandru, de pe şold pe umăr. Au înaintat aşa, calm, lent, împreună, spre ieşirea din gară. Erau frumoşi şi demni. Erau doar ei, în toată mulţimea aceea nebună. Când i-am depăşit, parfumul lor m-a surprins plăcut: mentă cu tei…
În metrou, câteva sute de metri mai departe, câteva zeci de minute mai târziu, un copil de vreo trei ani a plâns pe toată durata traseului. Urla în cărucior: “Je veux calin!” (Vreau să fiu îmbrăţişat). Evident, mama sau doica lui, nu i-a dat NIMIC, impasibilă. Nebună.
Trăim într-o lume care de atâtea mii de ani se compune din oameni care părăsesc şi oameni care sunt părăsiţI. Cele câteva cupluri care se regăsesc refac un scenariu atavic, asemenea nucleelor primare, şi sunt din ce în ce mai rare. Specii pe cale de dispariţie. Dacă am avea căşti cu ultrasunete am percepe urletele de durere şi de disperare ale tuturor. Mai puţin ale acestor cupluri, foarte tăcute. Foarte tăcute…
Asemenea lor, asemenea de fapt cuplului pe care l-am observat atunci şi la care mă îndrept, în amintire, de fiecare dată când trec prin această gară, marile iubiri, cele care durează, nu sar niciodată în ochi. Nu impresionează cu nimic, sunt mai degrabă ignorate de restul muritorilor, fiind evidenţe şi miracole continue doar pentru cei care trăiesc acea poveste. În filmul “Titanic”, scurta secvenţă în care, în panica generală, un cuplu de oameni în vârstă rămâne, ţinându-se de mână, în pat, trece aproape neobservată. Are însă statură de simbol. Cred că în această capacitate, a acestor cupluri foarte rare, care durează într-atât sau care se găsesc chiar înainte de final, de a simboliza, cumva, perenitatea iubirii, existenţa ei însăşi, rezidă de fapt tot tâlcul lumii. Al mersului vieţii.
La fel, legenda lui Philemon şi Baucis, din “Metamorfozele” lui Ovidiu, sau din fabulele lui La Fontaine, opera omonimă a lui Charles Gounod, filmul austriacului Michael Haneke, “Amour”, nu sunt opere care au rămas în posteritate…ca fiind celebre, deşi filmul lui Haneke a primit în 2012 toate premiile posibile: Palme d’Or la Cannes, Golden Globe pentru cel mai bun film străin, BAFTA, Oscarul pentru cel mai bun film străin… Amour. Toate sunt ipostaze ale aceluiaşi tip de simbol, de metaforă a iubirii: dragostea nu este pasiunea care nimiceşte tot, dragostea este capacitatea de a putea spune “pentru tine aş fi capabil să cer… Zeilor sau lui Dumnezeu să mă ia în acelaşi timp cu tine”.
Iar în secolul nostru, valoarea de simbol a cuplului care reface, cum spuneam, nucleul platonician, este cu atât mai importantă cu cât ansamblul valorilor în care omenirea credea cândva nu mai există. Oamenii trăiesc prea repede, prea dintr-o dată totul, ce era romantic sau desuet cândva este considerat acum de-a dreptul cretin, cuplurile se fac şi se desfac cu viteza luminii, iar a iubi a devenit aproape un mijloc de a-ţi pierde timpul. Cine mai are timp să se oprească din vârtejul cotidian, să-şi privească aproapele în ochi şi să-i spună te iubesc? Cine mai are azi respectul cuvenit unui sentiment, admiţând că adeseori sentimentele sunt doar prelungiri ale fiinţei noastre? Că renegându-le sau amputându-le în numele vreunui alt crez (fiducial, profesional etc.) negăm accidentului fericit capacitatea de a fi ALTCEVA. Trăim într-o lume în care durata de viaţă este din ce în ce mai lungă, dar, surprinzător, în care sentimentele ni le folosim nu pentru a preţui, a iubi în absolut fiinţa care ne e destinată, ci pentru a multiplica experienţele amoroase în numele vitezei cu care avem posibilitatea de a încerca cât mai mult, cât mai des, cât mai multiplu, în cât mai multe feluri şi fără nicio consecinţă.
Viața, ca utopie. Toți am dori-o, câți o realizează?, îmi scrie, în timp ce înşir aceste rânduri, un prieten virtual, pe Facebook. Adevărul este că singurul lucru, fapt, gest, cu adevărat imanent şi nesupus niciunei schimbări a secoluluiă ATAWAD (anytime, anywhere, anydevice), este însăşi viaţa. Ea rămâne aceeaşi, se termină în acelaşi fel, nu avem nicio capacitate sau aptitudine de a schimba limitele care ni le impune. Singurul lucru pe care îl putem face este să decidem cum o trăim, ce valoare îi dăm. De simbol, asemenea legendelor care ne fac să credem că inefabilul este posibil, la îndemână, sau de efemer, de renunţare la orice tip de crez, doar pentru a nu fi răniţi. Nu prea mult, nu de prea multe ori, nu de prea multe persoane.
Aş spune să nu trecem nici pe lângă legende, nici pe lângă aceşti oameni. Nu sunt asemenea unor accidente fericite, dar sunt, dacă ştim să îi privim, repere şi valori, ancore într-un vârtej existenţial care altfel ne-ar mânca de vii. Momente în care obligativitatea opririi şi a încetării unei curse nebune devin necesare. Pentru noi. Pentru a trece altfel mai departe.
Pe Iulia o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
