Petronela, Petro… Pe tro ne la, ca un șotron… Cum te-ai descurcat cu numele acesta rar, jucăuș și atât de muzical în „pietroșenia” lui?
Nu m-am descurcat. Cînd eram mai mică, mi se părea fain că am un nume rar, care nu se regăsea printre colegii de școală. Multă vreme am crezut că sunt singura ființă care se numește așa, nu cunoscusem nicio altă Petronelă. Apoi, la un moment dat, am citit un articol în Cațavencu unde se rîdea de numele pe care îl port, era luat în derîdere alături de alte cîteva și a început să-mi fie rușine de el. De altfel, la un moment dat, mi-a și zis o fată pe care o cheamă la fel că am reabilitat numele ăsta și atunci am înțeles că nu sunt singura care s-a rușinat de el. Prietenii îmi spun Petra, iar ăsta e un nume care îmi place chiar tare. Între timp, am cunoscut și alte Petronele, unele actrițe, altele niște femei foarte frumoase, altele femei absolut obișnuite, ca mine, și m-am și împăcat cu numele meu. Mă reprezintă. Nu îmi mai e rușine nici de el, nici de mine.
Să fii femeie e un rost, o coroană, un privilegiu? se învață? Dacă da, de la cine, mai ales azi (ai fete).
E foarte frumos să fii femeie. Nu aș fi crezut că voi spune asta, eu care am vrut să fiu băiat/bărbat mulți ani de-a rîndul. Și da, se învață. De învățat, învățăm mai ales de la mamele noastre. Dacă am fi atente la noi, am vedea cît de mult le semănăm, mai ales acolo unde nu am vrea să o facem. Apoi se învață prin aceeași autocunoaștere despre care vorbeam mai devreme, aia reală, care ne aduce față în față cu noi însene cele adevărate, cu bune și rele, nu doar proiecția subiectivă a ceea ce credem și ne-ar plăcea să fim. Tot ce știu azi despre mine e foarte departe de ce mă amăgeam înainte, însă m-a învățat să mă iubesc și accept cu toate ale mele. Mi-a luat mulți ani de terapie, însă găsesc în continuare fascinant să plonjez în mine însămi și să văd ce mai găsesc acolo de care nu voiam să știu. Cred că e singura cale. Devenind tot mai asumate, mai autentice, mai conștiente, putem fi și modele reale pentru fetele care ne sunt fiice sau doar ne privesc ca modele. Cred că trebuie să renunțăm mai ales la aura de perfecțiune. Cred că a venit vremea să fim femei reale, să nu mai fugim de defectele noastre, de neputințe, de spaime, de emoții. Să ne învățăm fiicele că e absolut în regulă să greșești, să-ți fie frică, să plîngi, să te doară, să nu mai poți.
Petronela cu cele două “bigudiuri”
Despre feminism
Oamenii mă consideră o feministă. Adevărul e că eu cred mult în echilibru, tocmai de asta uneori am opinii care mă duc în zona de feminism. Fiindcă încă femeia nu este în echilibru cu bărbatul. Încă tragem după noi tarele unui trecut misogin, machist, în care bărbatul a fost stăpînul. Așa că, uneori, atunci cînd se cere, simt nevoia să mă situez public alături de femei. Mai cred că a fost dus în derizoriu și că din cauza asta e confundat cu ideile deșănțate ale unor femei care sunt mai degrabă misandre decît feministe. Or, feminismul nu ar trebui să fie misandru, căci ar comite același păcat pe care încearcă să-l îndrepte, ar deveni sclavul dublului limbaj și al dublului standard.
Ai fost de multe ori atacată. Ce crezi că-i deranjează cel mai mult? Ai răspuns mereu, în felul tău, n-ai fugit, nu te-ai ascuns, n-ai tăcut. Când ai greșit, ți-ai asumat public. Și asta a deranjat. Ce-i de făcut cu acești „judecători” a tot și a toate, cu această intoleranță, cu dublul standard, până la urmă?
Taman zisesem eu de dublul standard, fără să știu ce urmează. Păi, sunt, din fericire, într-o perioadă în care mi-e tot mai ușor să fac față unor astfel de reacții. Fiindcă înțeleg tot mai bine, uitîndu-mă cu sinceritate la mine cînd reacționez așa, ce gunoi nesortat din mine generează judecata, dublul limbaj și restul lucrurilor de care nu sunt nici eu străină. Încerc să-mi rămîn fidelă mie însămi, să fiu onestă față de mine în primul rînd. Intoleranța lor, dublul lor limbaj, judecata lor, toate astea nu sunt despre mine, ci despre ce reacții au alții la cine sunt sau ce spun eu. Nu e treaba mea. Treaba mea e însă judecata mea, limbajul meu dublu, acolo am eu de lucru, ca să îmi fie mie bine cu mine. Ce-i deranjează cel mai mult? Probabil, cum ar spune Jung, Umbra, ceea ce ascund ei de ei înșiși și nu pot accepta că există și în ei.
Ești modestă?
Dacă admitem că modestia înseamnă să nu te valorizezi prea tare, pentru că nu ai fost învățat să o faci, da, sunt modestă. Însă nu e deloc o virtute, e aproape o boală. Mi-ar plăcea să o vindec, într-o zi, de tot.
Ești bună? În acel sens, de om bun. Funciar bun. Indiferent dacă și-a furat-o când bunătatea i-a fost luată drept prostie. Care nu s-a „deșteptat”.
Sunt bună în aceeași măsură în care sunt și rea. Precum în povestirea aceea, și-n mine, ca în fiecare, există doi lupi, unul al binelui și unul al răului. Încerc să nu-l hrănesc prea des pe cel al răului. A fi bun este un efort, nu vine de la sine, nu atunci cînd ai fost crescut așa cum am fost crescută eu și majoritatea oamenilor din generația mea, fără iubire, cu violență, cu spaimă, cu mult rău în jur. Așa că încerc să fiu trează și atentă la mine și să hrănesc zilnic, conștient, lupul binelui. Scriam în prima mea carte: nimeni nu e fundamental bun, nimeni nu e fundamental rău. Suntem toți oameni răniți, care gestionează cum pot durerea. Unii se apără lovind. Eu aleg să nu mai fac asta.
Cum gestionezi succesul, cine/ce te ajută să te obiectivezi când simți că te ia valul
Nu am simțit niciodată că am succes, din cauza celor spuse mai sus. Eu sunt cineva care a crescut crezînd că nu merită mare lucru. E greu să simți succesul în condițiile astea, să te ia valul. Pe mine mă uimește tot ce se întîmplă, încă mi se pare nemeritat și sunt convinsă că e o întîmplare trecătoare. Sigur, rațional înțeleg că e rodul unei munci asidue, însă emoționalul bate raționalul întotdeauna, așa că nu reușesc să și simt acest succes așa cum l-ar simți cineva care a fost crescut cu respect față de sine.
Frici încă nepuse cu botul pe labe…
Oh, practic nicio frică de-a mea nu e pusă cu botul pe labe, m-aș minți să spun că sunt cineva care și-a înfrînt fricile. De fapt, la mine, frica e motorul care propulsează cel mai bine. Mie mi-e frică tot timpul, însă am învățat să accept că îmi e frică, să caut să văd de unde vine fiecare frică și să nu îi dau voie să mă limiteze. Cu cît îmi e mai frică, mai abitir acționez. Am frici felurite, unele vulgare, precum cea de zbor sau de urși prin pădure, cînd alerg, pînă la frici foarte distilate, precum cea de moarte care se ascunde în spatele unora mai comune, ca cele de mai sus. Mi-e frică de durere, de nebunie, de amorțire, de lipsa inspirației și puterii de a mai scrie. Mi-e frică de ce nu știu încă despre mine. De neputință.
Despre fericirea oamenilor, discontinuă și iute zburătoare
Eu nu cred că am fost născuți ca să fim fericiți. Caut și eu, la fel ca toată lumea, un sens al existenței, însă sunt aproape sigură că acela nu e fericirea. Cred că fericirea, discontinuă și iute zburătoare, cum spui, ne e dată doar pentru a suporta greul, pentru a avea speranță, iluzia că dacă suportăm suficient, muncim suficient, suferim suficient, la un moment dat vom fi și fericiți. Dacă nu ar fi așa, de ce să continui să trăiești? Îmi place să compar, în glumă, firmiturile de fericire pe care le primim cu plăcerea asociată actului reproductiv. Fără plăcere, nu ne-am mai fi reprodus, se ducea naibii specia umană. La fel și cu fericirea asta discontinuă, e cea care îndulcește greul de a fi viu. Și mai cred că fericirea se mai și învață. Prin autocunoaștere reală. Eu am avut surprinderea să aflu despre mine, în terapie, că eram teribil de atașată de nefericirea mea.
Între eros și agape, unde ești în relația ta cu un bărbat (mai tânăr)
Nu am citit cartea lui Jose Noriega care vorbește despre eros și agape în viața conjugală, însă primul lucru pe care l-am gîndit: e doar cu cinci ani mai tînăr, nu mi se pare o diferență atît de mare. Eu sunt într-o etapă tot mai conștientă a vieții mele. Încerc să mă cunosc cît mai bine, să-mi descifrez mecanismele psihologice, tiparele etc. La fel se întîmplă și în iubire. Încerc să mă situez cît mai conștient în relația mea cu soțul meu. Aici sunt.
Peste ce n-ai putea trece într-o relație.
Cred că aș putea trece peste aproape orice, dacă aș reuși să înțeleg și să tolerez ce ravagii ar face în mine lucrul ăla care altădată mi se părea de neacceptat. La vîrsta și experiența mea terapeutică, nu mai văd lucrurile în alb și negru. Știu că orice facem are în spate o nevoie, nu cred că există vină într-o parte și în cealaltă doar merit, relațiile umane sunt niște mecanisme foarte complexe. Nu aș rămîne într-o relație în care e mai mult rău decît bine, în care celălalt nu are bunăvoința să se uite în sine și să lucreze cu sine, în care celălalt nu ar vrea să crească, să evolueze, să înțeleagă mai mult, să treacă de suprafața lucrurilor. Plec de la premisa că toți suntem niște suflete rănite, că pe toți ne doare, că toți avem mecanismele noastre de supraviețuire și apărare, iar relația cea mai bună azi mi se pare acea relație în care reușești să te vindeci.
Trezirea la om, acea trezire care, dacă nu se întâmplă, nici nu crești. Doar îmbătrânești. Învățăm oare de bună voie? Un om neîncercat e condamnat la inocență, ca să zic așa? Despre rolul/rostul dezastrelor/despre cum te ridici la loc sau chiar mai sus.
Eu cred că nimeni nu e ferit de dezastre, însă nu toată lumea știe ce să facă cu ele. Dar că trăim niște vremuri tot mai deschise din punctul ăsta de vedere. Trezirea vine prin multe căi, unii merg în terapie, alții meditează, alții se roagă. Alții o resping, așa se feresc ei de durere, nu sunt încă pregătiți pentru ce presupune ea. Nu cred că îmbătrînirea e rețeta, cunosc o mulțime de oameni în vîrstă prinși în capcana ranchiunei, a vinei, a compromisului, care nu au învățat mare lucru din viața care li s-a scurs prin degete. Și mulți oameni tineri care încep să vadă și să se vadă, cu prețul efortului și dureri cu care vine vederea aceasta. Cred că e, ca orice altceva în viața asta, o alegere. De cele mai multe ori, inconștientă, ca restul alegerilor pe care nici măcar nu înțelegem de ce le facem.
Scriitoarea e un alter ego? Ce sunt cărțile tale? Cine le citește? Ce caută cititorul de azi? Citești și scrii. Cine, dacă, te-a influențat și cum.
Sigur că scriitoarea e un alter ego, aș minți cu nerușinare să susțin altceva. Ce sunt cărțile mele nu aș ști să spun coerent. Sunt multe lucruri. Au fost salvare, catharsis, nevoie. Scrisul meu nu e ceva programatic. Vine dintr-o zonă pe care nu o controlez conștient. Cine le citește? Cine are nevoie de ele, firește. Cred că cititorul caută cărți în care să se regăsească, în care cineva să pună ceea ce simte și nu are curaj să spună. Are nevoie, ca fiecare dintre noi, să nu se mai simtă singur. Citesc, da, mult, și aproape tot ce citesc mă influențează, își lasă amprenta într-un fel asupra mea. Nu aș putea pune acum degetul pe un singur scriitor sau o singură carte, nici măcar mai multe. Fiindcă tot ce citesc, toate filmele pe care le văd, tot ce trăiesc mă influențează puternic.
Mari decepții
Eu însămi am fost marea mea decepție, cîndva. Pe vremea cînd nu știam mai bine și mă judecam fără să mă cunosc. Azi îmi dau voie să fi și greșit. Așa cum le dau și celorlați voie.
Mari revelații
Nu aș folosi vorbe așa mari. Revelațiile mele, miracolele mele sunt mici, doar pentru mine par foarte mari. Calea spre mine, terapia, iubirea de sine, astea sunt micile mele revelații. Faptul că toți suntem la fel, cumva, pe interior. Că tuturor le e greu, că pe toți ne doare. Iar astea nu sunt vorbe, sunt lucruri pe care le-am simțit epidermic, în terapia de grup, și mi-au ușurat enorm existența.
Pilonii de susținere ai unui suflet, ai minții. Ce ne face, până la urmă și mai la urmă, netrecători fără de folos pe pământ
Bunătatea, omenia, iubirea. Iar astea încep cu sinele. Eu nu cred că ele se pot manifesta cu alții, dacă nu se manifestă cu sinele mai întîi. Nu pot fi bun cu altcineva cînd sunt crud cu mine. Nu pot iubi pe altcineva, dacă pe mine mă detest. Pot mima foarte bine, să mă păcălesc chiar și pe mine, că îmi reușesc cu alții, însă la o analiză mai atentă, toată construcția pică. Acolo sunt alte mecanisme, nu iubirea și bunătatea. Iar iubirea și bunătatea sunt singurele care contează cu adevărat. Orice altceva devine neimportant, simple manifestări ale egoului.
***
Petronela Rotar este autoarea mai multor volume de proză și poezie: O să mă știi de undeva, poezie, va ieși a doua ediție de la tipar săptămîna viitoare. Alive, proză scurtă. Efectul pervers, poezie. Sfîrșitul nopții, proză scurtă. Orbi, roman. Cel din urmă se va lansa la Gaudeamus, pe 23 noiembrie, ora 18.00, la standul Herg Benet. Între timp, a fost cel mai bine vândut de Black Friday de cea mai mare librărie online, Libris.ro. „Topul autorilor preferaţi de Black Friday este condus de românca Petronela Rotar (649), al carei nou volum «Orbi» şi-a epuizat rapid tirajul. Pe locul al doilea s-a situat autorul rus Lev Tolstoi (554), o combinaţie surprinzătoare care relevă apetitul în creştere al cititorilor români faţă de literatura română contemporană, dar şi interes faţă de marile opere clasice.”
Citiţi şi
Cum am ajuns să înghițim cele mai scandaloase minciuni, cele mai tâmpite intrigi și conspirații
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
