E opt dimineaţa. Ea intră în sala de aşteptare, lăsând o dâră puternică de parfum de contrabandă. Aşa de puternică, că îţi vâjâie capul. Printre turmente, o vezi cum merge ţanţoşă ca un curcan, cu mărgelele grele zăngănindu-i pe sânii opulenţi, gata să-i sară din decolteu. Faţa încă tânără e vopsită parcă în culorile războiului: pe buzele ţuguiate dispreţuitor, un roşu ţipător te apostrofează: grijă mare – persoană importantă! Ochii îi dispar între două dungi groase şi negre de cărbune peste care două pleoape verde-crud înmuguresc subit. Abia îi percepi mişcarea globilor oculari – doar albul lor mai e un indiciu al unor ochi de om. Oricum, în afară de privitul în colţul ochilor nici nu prea există vreo altă mişcare, căci privirea i se fixează hotărâtă doar înainte: cine, mă rog, ar fi vrednic de atenṭia mea? Părul tapat şi fixat bombastic ca un turn în flăcări cade apoi până la umerii pe jumătate dezgoliţi, lăsând să se vadă nişte lobi ai urechilor traşi în jos de cerceii-cireaşă grei, de aur. Capul dat uşor pe spatele, ṭeapăn ca o scândură, şoldurile de felină legănându-se alene – nimic nu poate contesta deosebita importanţă a acestei femei. Capetele celor din rândul deja gros şi diform o urmăresc şi în contemplarea mută se întreabă: cine o fi oare? Femeia priveşte rândul cu un aer absent, îl cântăreşte: femei prea curând îmbătrânite cu batic sau permanent, feţe de bărbaţi obosiţi de muncă. Apoi, cu un gest ce s-ar cuprinde între graţie şi teatralitate, îşi aranjează o şuviţă de păr după ureche, lăsând să se vadă o manichiură perfectă – un soi de art deco într-o gamă de culori de la roşu aprins până la violet sidefiu. Pe degete i se îmbulzesc inele mari, cu pietre grele. Timp suficient pentru a trage aer în piept şi a-şi face vânt spre ghişeul funcţionarului public, înaintea tuturor:
– Bună dimineaţa, răsună vocea sa de piersicuţă. Domnul Popescu mi-a dat numele dumneavoastră şi mi-a spus să mă prezint aici la ora opt. Sper că nu sunt în întârziere. Aş vrea să-mi schimb buletinul. Vă uitaţi puţin pe documentele mele?
Rândul priveşte stupefiat. Doar o mişcare surdă se produce printre pălării, baticuri şi permanente, însă nimeni nu zice un cuvinţel. Un băieţaş de vreo cinci ani, cu mucii înnodându-i-se sub barbă, rozând o bucată de covrig se uită la femeie ca la un film de desene animate în timp ce-o trage pe mă-sa de poalele fustei. Bătrâni cocârjaţi, cu mâinile bătătorite de muncă, sprijinindu-se în bastoane, cu faţa suptă şi bătută de vânturi şi soare, miciţi de vremuri şi oameni, tremurând de bătrâneţe, îşi foşnăie neputincioşi pungile de plastic. Precupeţele îşi împing cu vârfurile sandalelor coşurile cu legume mai în faţă, vădit enervate, dar necutezând să scoată un cuvânt. E deja cald şi mirosuri de transpiraţie, apă de colonie ieftină şi lemn mucegăit se amestecă în sala de aşteptare prea mică pentru mulţimea aceasta pestriţă.
Deodată, din mulţime se aude un glas calm, dar sigur de sine, articulând curat şi dând greutate cuvintelor:
– Doamnă, rândul se ia din capătul celălalt. Noi suntem aici de la ora şase jumătate.
Femeia caută posesorul vocii cu privirea uimită, printre dungile groase de la ochi. Dă de un tânăr frumos, cu ochelari pe nas şi faţă subţire. Îi zâmbeşte galeş, pe sub genele încărcate de rimel şi ciripeşte dulce:
– Vai de mine. Şi eu tot atunci am venit. Însă am fost plecată doar pentru câteva momente. Nu văd la ce atâta supărare. Că, până la urmă, toţi suntem oameni!
Rândul începe să se agite, să se strângă convulsiv, să murmure timid, să vorbească în cor şi apoi să strige.
– Stai la rând, cucoană! Noi cum am stat? Da’ cine, mă rog, te crezi? Ia uita-te la ea, neruşinata!
Funcţionarul o priveşte pe femeie cu un surâs binevoitor, aproape paternal şi blând compătimitor.
– Doamnă, veniţi mâine, vă rog. Hai, care-i următorul? Mamaie, ce doreşti?
– Na, io, vin să văd pentru nepoata mea de 14 ani ce documente îi trebuie pentru bolentin… poate poţi matale să mă sfătuieşti, mamă, că io …
– Matale nu vezi ce scrie acolo? Sunt afişate documentele la ghişeul din dreapta. Ce, ai nevoie de ochelari? Aşa veniţi aici şi nu ştiţi măcar pentru ce.
– Maică, nu înţeleg io ce scrie acolo…
– Da’ ce? Stă scris în chineză sau în română? Următorul!
Nicăieri mai mult ca la noi nu se întâlneşte această situaţie jenantă. Nicăieri normalitatea nu e mai călcată în picioare, iar bunul simţ pus la colţ. Nicăieri nu e mai valabilă zicala „haina face pe om.” Dar oare haina sau proasta (lipsa de) educaţie camuflată după vopsele şi alte soiuri de efecte scenice? Şi dacă lucrurile s-au mai schimbat prin multe locuri mai atinse de civilizaţie, în cele de pe margini încă domneşte legea formelor fără fond. Şi până când buna creştere, manierele alimentate de instruire şi cultură vor fi cartea noastră de vizită, până când nu ne vom forma o imagine corectă despre ceea ce înseamnă să fim civilizaţi, aceste forme fără fond vor continua să se perpetueze, ba chiar să joace rolul de formatori şi lideri ai societăţii. Şi cu cât oamenii sunt mai instruiţi, mai citiţi, mai culţi, cu atât devin mai conştienţi de valori şi de diferenţele dintre esenţă şi aparenţă; în consecinţă, mai echilibraţi şi capabili de a evalua şi a îndrepta lucrurile. Căci omului cu învăţătură îi curge miere din gură.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dar cum să NU știți ce e ăla păstârnac și la ce se folosește?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
