Alex. Ștefănescu e genul de om care nu trece nebăgat în seamă. Și nu din cauza gabaritului impresionant. Are cuvintele la el, e rapid și memorabil în replici, spumos în umor sau șfichiuitor, după caz. Știe să capteze atenția fără efort, și nu doar a intelectualilor, ca atâția plimbăreți pe calea literaturii. Cu mulți ani în urmă, am urmărit cum l-a subjugat realmente pe cumnatul meu, neam de manivelă prin profesie și mutălău din naștere, vorbind despre carburatorul unei mașini, de transmisie și alte drăcii.
Convorbiri cu Alex. Ștefănescu, de Ioana Revnic, apărută anul acesta la editura ALLFA, prilejuiește o întâlnire plăcută cu acest critic literar care a visat să devină poet: „În sinea mea, mă consider în continuare un poet care face, provizoriu, critică. Cândva, am să mă întorc la poezie. Dacă o să mor în scurtă vreme, pe neașteptate (ceea ce e foarte probabil), o să redevin poet pe lumea cealaltă.”
Dacă ar trebui să stabilesc cea mai importantă trăsătură de caracter a lui Ștefănescu, n-aș ezita să spun că e optimismul. A reușit să și-l conserve deși nu i-a fost viața tot pe roze, a primit și destule și violente șuturi în fund. Din păcate, ultimele, profund nedrepte, i-au cauzat o boală de inimă.
Nu știu care critic literar și-a rupt atâta timp ca el să susțină debutanții, tinerii scriitori, chiar găsindu-le și slujbe. Câtă recunoștință i s-a întors, ține de micimea omenească. Și de dragostea pentru literatură a criticului care povestește undeva în cartea de față: „L-am auzit odată pe un critic literar exclamând: Las naibii un timp literatura, vreau să mai și trăiesc! Eu aș spune invers: Las naibii un timp realitatea, mă ocup exclusiv de literatură, vreau să mai și trăiesc!”
Pentru cei care n-au trăit în comunism, Convorbiri cu Alex. Ștefănescu le face cunoștință cu acea lume, cu abuzurile Securității, care i-au marcat personal viața la 19 ani, cu practicile cenzurii, cu lașitățile și josniciile condeierilor prinși în angrenajul unui regim represiv. Nici vânzoleala bezmetică politică și literară de după 1989 nu scapă neanalizată, nici dragostea, nici pregătirea bulionului, nici tehnologia stropirii pomilor fructiferi .
Destule i se iartă lui Alex. Ștefănescu, dar, cum observă și el, nu i se iartă celebritatea, talentul, că a publicat Istoria literaturii române contemporane, 1941–2000, un volum impresionant, 1200 de pagini în format mare, 4000000 de semne tipografice, cu 1500 de ilustrații. „Această carte pe care am scris-o cu entuziasm, dar și cu spirit de sacrificiu, mi-a schimbat viața în rău. În loc să fiu răsplătit de societate (nu cu o statuie în mărime naturală, s-ar fi consumat prea mult bronz, dar măcar cu un soclu, pe care să mă urc uneori eu însumi și să stau cu mâna la tâmplă), am fost minimalizat, insultat și tratat cu ură. Este adevărat că am primit pentru Istorie atât premiul Uniunii Scriitorilor, cât și premiul Academiei, dar ele nu m-au apărat de un tsunami de dușmănie care s-a abătut asupra mea. S-au scris despre Istorie 270 de articole (în presa culturală dar și în tot felul de alte publicații), dintre care aproximativ 100 favorabile și 170 nefavorabile, multe- adevărate rechizitorii”, mărturisește Ștefănescu. Intenționează să publice o nouă ediție a Istoriei, actualizată.
Convorbiri cu Alex. Ștefănescu o citești fără s-o lași din mână. Este confesiunea unui om întreg, născut într-o perioadă neprielnică, însă o autentică perfuzie de optimism pentru cititor. Închei cu câteva rânduri ale criticului către tineri: „Îndemnul pe care îl adresez oricărui tânăr este să intre în atmosferă când vine Moș Crăciun. Să se bucure de frumusețea momentului și să nu-și facă un scop în viață din a demonstra că Moș Crăciun nu există.”. Da, să-l lăsăm să existe pe Moș Crăciun!
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
