De douăzeci de ani caut perfecţiunea… o văd undeva la câţiva paşi în faţa mea, mă încrunt şi mă întind din fiecare tendon să o ating. Dar ea face o piruetă, se ridică pe vârfuri şi dispare graţioasă lăsându-mă tânjind după acel ceva în plus pe care l-aş fi împlinit cu disperare, doar pentru o secundă de glorie în care să spun şi să cred: eu, doar eu, sunt perfectă! Apoi apare iar frustrarea… am făcut totul ca la carte, am muncit zeci, sute de ore în plus, am uitat de toţi şi de toate şi n-am lăsat pe nimeni şi nimic să îmi distragă atenţia, am dat tot ce aveam mai bun, sau ce credeam eu că e mai bun, şi… tot degeaba! Ei m-au aplaudat timid, mi-au mulţumit şi au plecat mai departe. Nu, nu! Staţi! Cum adică a fost foarte bine? Nu, n-a fost! M-am încurcat, am tremurat, am greşit! Dar serios că pot mai bine!
Ei sunt părinţi, bunici, fraţi, prieteni, profesori, colegi, şefi, iubiţi, soţi, copii… Eu sunt o simplă femeie, una obsedată de perfecţiune…
Dar ea, perfecţiunea NU există! Cel puţin nu pentru noi muritorii, iar Black Swan nu face decât să ne reamintească asta.
De Aronofsky sigur te-ai mai lovit (The Wrestler, Requiem for Dream, The Fountain), iar Black Swan este ultimul său film care nu a ajuns încă în cinematografe, dar a deschis o serie de festivaluri, printre care cel de la Veneţia şi Londra. Peste ocean a dat deja naştere unor discuţii înflăcărate şi se preconizează a fi unul dintre favoritele premiilor Oscar din Februarie, pentru regie, rol principal, imagine, costume, coloană sonoră şi bineînţeles cel mai bun film al anului 2010.
Un film despre balet nu poate decât să prezinte pentru a n-a oară viaţa celor care mănâncă, respiră şi iubesc baletul. Ele, balerinele, sunt desigur susţinute de o mamă care a renunţat la o carieră strălucitoare pentru a le naşte, sunt seduse de un coregraf cu accent parizian, sunt agresate de cele care ar da orice să le ia locul, sunt bântuite de teama de eşec, de bătrâneţe, de accidente şi sunt permanent obsedate de perfecţiune pe care nu o ating nici prin anorexie, nici prin luxaţii sau întinderi de oase, nici prin repetiţii de 24de ore. Iar ea, Nina (Natalie Portman), este ca toate celelalte, ba chiar are şi un dezavantaj care pare a o ţine departe de ideal: într-o lume depravată ea a rămas singurul bob de puritate.
Însă perfecţiunea pe scenă, ca şi în viaţă, presupune o dublă personalitate care trebuie purtată cât mai natural şi mai dezinvolt posibil: alb şi negru, gingăşie şi senzualitate, puritate şi vulgaritate, bine şi rău. Iar pentru a o atinge nu e de ajuns să jonglezi cu realul şi fantezia, ci trebuie să te laşi purtat într-un tărâm de graniţă, din care sunt şanse foarte mari să nu te mai întorci… cel puţin nu în toate facultăţile mintale.
Deşi Black Swan nu e un film horror, nici pe departe, am avut momente în care mi-am ţinut respiraţia de frică. La fel, deşi nu este o dramă clasică, au fost scene în care nu mi-am putut stăpâni lacrimile. Este printre puţinele producţii care te fac să treci printr-o gamă de stări pe care poate nici nu ştiai că le poţi experimenta, mai ales în faţa unui ecran. Înţelegere, admiraţie, frustrare, teamă, frică, revoltă, uimire, dezamăgire, şoc, şi asta pentru că ritmul, culoarea, actorii, tehnica de filmare care te atrage în dans, totul contribuie la a crea un ideal. Umanul nu poate atinge perfecţiunea, însă artisticul o poate chiar depăşi, iar Black Swan este o capodoperă care-ţi va bântui gândurile săptămâni, poate chiar luni, după vizionare.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
