În România, lucrurile nu sunt decât arareori ceea ce par să fie. Fiindcă nu există nicio opreliște – nu tu școală, nu tu bun-simț civic, nu tu justă ierarhie a valorilor, nu tu respect pentru muncă sau cinste -, oricine poate să pretindă că e orice. Guguștiucii vor încuviința cu mare bucurie, fiindcă nesfârșit e cercul în care impostorii își fac laudatio, vermina umană atârnând la banul public împrumutat nu cunoaște sfârșit. Ia să vedem, deci, câteva aspecte.
1. Curiosul caz al vilegiaturii pârliților
Așa cum la carpato-danubiano-pontic treningul anunță îndeobște o tragică figură sedentară, în pragul obezității morbide, tot așa școlile de vară au loc toamna.
De ce au ele loc toamna? Pentru că nici măcar pentru partid nu renunți la niște bani pe jos, iar banii pe jos se fac vara, când are loc tradiționalul concediu de turmă de vară.
Școlile de vară ale partidelor – acolo unde se șlefuiesc cadrele de nădejde de mâine. Am tranzitat cândva asemenea întruniri alese. E ca în Infernul lui Dante – trebuie să lași orice speranță când intri.
Sursa foto, aici.
O șezătoare de copii bătrâni de bani gata, flăcăiandri tomnatici fără multă minte, mestecând fără discernământ clișee, beizadele-legaliști feroce, păuni etalându-se, adunătură de pripași cu nestăvilită poftă de parvenire, gata să se străduiască să care orice mapă le apare în cătare, vidul înveșmântat în mantie purpurie, bugetofagii de mâine, bașca o mână de idealiști rătăciți, buni de ținut în vitrină când se uită cineva la bâlci. Dezgustătoarea noastră democrație juvenilă originală.
Și, desigur, vizitele idolilor lor, securilă chemați să prospere în politică, profesioniști ai gargarei, aristocrație bugetară de drept divin, oamenii de succes în spațiul nostru rrromânesc – pe unii (moțul catastrofei) îi știți, că toată ziua mănâncă rahatul cu guri de Fomilă în prime-time.
În Interbelic, la litoralul ăsta târziu pentru toți i se zicea vilegiatura pârliților. Acum pârliții pleacă în vilegiatură cu bolidul. Cum să nu fie frumos?
2. Curiosul caz al locului de muncă
În bună tradiție rrromânească, locul de muncă nu este chiar de muncă. Locul de muncă este ceva ce trebuie să fie acolo, întocmai ca vacanța de vară și vacanța de iarnă (când, desigur, nu te duci întru relaxare, ci întru fudulire).
Personal, ador bugetarii care văd în fiecare zi abuzurile inepților lor șefi, dar merg pe burtă, într-o adorabilă dezgustătoare complicitate rrromânească și ea, ca să nu-și piardă locul de muncă, fiindcă pe lume există, desigur, un singur loc de muncă.
Citiţi şi Noi cu cine votăm?
Nu te joci, deci, cu locul de muncă, el trebuie să dureze o viață, ba chiar mai multe, fiindcă acesta se lasă moștenire generațiilor următoare. N-ați observat că bugetarul rrromân naște doar bugetar, bugetarul special doar bugetar special? Cum, nu știați cum arată ministerele în țara rrromânească?
Să nu ne ferim nici să amintim că, pe de altă parte, corporațiile sunt cealaltă jumătate a lumii greșite în care ne învârtim, biciuiți bezmetic de zeul-ban, în credința noastră tâmpă că banii pot ajunge vreodată dincolo de suprafața tuturor lucrurilor.
Nu-i nimic, vom învăța să trăim și în această lume superficială, falsă, grotescă. Cum să nu fie frumos?
3. Curiosul caz al elitelor
Elitele noastre au un strălucit parcurs academic pe hârtie. Curg hârtiile din dânșii de n-ai treabă. Dar dacă iei doctorii noștri în științe și le dai dictare ca la clasa a doua, s-ar putea să aduni excelente cadre pentru un nou cabinet de analfabeți care să ne conducă frumos, neconflictual, cu suflet.
Avem doctori în științe orbitori analfabeți, avem drumuri care nu duc nicăieri, sunt bune doar să tai panglică la ele, simulăm educația, sănătatea, transporturile, suntem deosebiți, cum tragem îndărăt înspre stăpânirea otomană altoită cu ceaușismul, în trecutul nostru continuu. Cum să nu fie frumos?
Iar toate acestea la un loc denotă că o altă întrebare se impune: există oare vreo instituție publică importantă în țara rrromânească unde să nu domnească fie incompetența, fie reaua-voință, fie indolența, fie prostia atroce, fie clientelismul absolut, fie discreționarul abject, fie bunul plac de sultan, fie nesimțirea crasă, fie favoritismul fanariot, fie urechismul combinat cu merge-și-așa-ul, fie fușăreala, fie sictirul, fie târșa, fie târârea pe abdomen, fie toate acestea (și încă multe altele) la un loc? Care? Unde? De când?
Amețiți, deci, de propriile perdele de fum, nici nu mai vedem că locuim o farsă care abia așteaptă să devină tragedie.
Și va deveni.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro
Citiţi şi
Jurnal de Arizona: Dragă singurătate
Jurnal de Arizona – Femeia care îmbrățișează cactușii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
