Nu ți-am mai scris de mult. Atât de mult, încât am și uitat cum să îți scriu. Nu mai am cuvinte. Mă simt de parcă le-aș fi folosit deja pe cele mai frumoase, iar celelalte ar fi dispărut. Am constatat că, pe măsură ce trece timpul, reușesc să mă îndepărtez câte puțin de tine, încep să mă vindec, încep să te uit.
Mi-ai spus să trăiesc mai departe, să nu mai visez cu ochii deschiși, să-mi dau seama că totul s-a terminat între noi, dar chiar și așa, sunt zile în care dorul mă acaparează, în care simt că nu mai pot să respir, în care vreau să te aud. Sunt zile în care mă gândesc la tine. Prea des. Prea fără să vreau. Prea mult. Am înșirat nenumărate rânduri fără vreo speranță că îmi vei răspunde, ți-am dedicat paragrafe cum nu credeam că pot să scriu, mi-am luat sentimentele și le-am transformat în cuvinte, am încercat totul… și totuși, pentru tine, nu a(m) însemnat nimic.
În ultimul sertar am câteva scrisori ascunse, frumos caligrafiate, închise cu sigiliu de ceară. M-am chinuit mult să ți le pregătesc. Săptămâna trecută ar fi trebuit să vin să ți le dau. Ce surprins ai fi fost să mă vezi. Aș fi dat orice să îți văd reacția când, după atâtea luni, aș fi apărut iar în fața ta. Atât de dor îmi era să te îmbrățișez. Nu ar fi contat zecile de ore de mers cu trenul, oboseala, dietele ținute pentru a arăta cât mai bine, serile în care am plâns lângă un telefon care nu mai suna, nu ar fi contat nici măcar reacția ta, nu ar fi contat nimic. Aș fi mers oriunde pentru tine. Din păcate (sau din fericire), lucrurile nu se întâmplă întotdeauna așa cum plănuim și poate că așa a fost mai bine, poate că nici nu ar trebui să le citești vreodată. Nu cred că ai fi înțeles și în niciun caz nu ți-ar fi păsat, căci totul a fost o poveste pe care eu mi-am imaginat-o, care nu a existat și de care eu m-am tot agățat, nu? Cât de simplu pare totul pentru tine… Dar, până la urmă, în viață lucrurile importante sunt mai mult legate de ceea ce dai, fără a avea prea mare legătură cu ceea ce ți se întoarce.
Mai știi când mi-ai zis că o să-mi arăți ce înseamnă să iubești pe cineva? Mi-ar fi plăcut să te ții de promisiune. Ți-aș fi dat tot timpul de care ai fi avut nevoie pentru a face asta. Dar ceva s-a întâmplat și ai renunțat. Mi-ar fi plăcut să știu de ce. Nu am mințit când ți-am zis că ți-aș fi fost alături până la bine și după aceea. Chiar și așa, pentru tine n-am fost niciodată de ajuns. Încă de la început, am fost departe de modul în care tu voiai să fiu și mă tot împiedicam în pașii grăbiți pe care încercam să îi fac în drum spre idealul tău. Mi-am spus că mai târziu voi învăța să alerg și voi ajunge, dar iată că acum e prea târziu. Astăzi nici să merg nu ar mai avea rost.
Cum toate finalurile sunt noi începuturi, vreau să ajung la finalul nostru, dar nu pot. Neputința mea se numește teamă. Teama asta mă arde pe dinăuntru. Știu că o să treacă. Totul trece. Doar că, în cazul meu, nu chiar acum.
Guest post by Sofia
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Am fost crescută de o mamă narcisistă și un tată complet absent emoțional
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
