Un studiu realizat de cercetătoarea americană Erica Chenoweth de la Universitatea Harvard poate schimba tot ceea ce ştiam până acum despre importanţa protestelor civile.
Aceasta a descoperit, în urma unei analize începute în anul 2000, că manifestaţiile paşnice îşi ating scopul de două ori mai eficient decât conflictele armate şi că pentru ca vocea poporului să fie auzită este nevoie de o masă critică de numai 3,5% din totalul populaţiei.
Într-un articol publicat de BBC sunt prezentate câteva astfel de proteste non-violente care au condus la schimbarea unor regimuri autoritare care durau de zeci de ani:
– Înlăturarea regimului Marcos, în 1985, în urma unor manifestaţii de stradă paşnice, în care milioane de filipinezi au protestat prin rugăciune în pieţele publice timp de patru zile.
– Îndepărtarea preşedintelui Georgian Eduard Shevarnadze, în 2003, după o revoluţie fără vărsare de sânge, în timpul căreia protestatarii au pătruns în clădirea Parlamentului ţinând trandafiri în mâini.
– Demiterea preşedinţilor din Sudan şi Algeria la începutul acestui an, rezultat al unei rezistenţe paşnice în cele două ţări africane.
Aparenţa este aceea că schimbările produse de nesupunerea civică reprezintă nu doar cea mai puternică metodă de a schimba regimurile politice, dar şi cea mai durabilă.
Erica Chenoweth şi-a bazat cercetarea pe filosofiile unora dintre cele mai influente figuri din istoria protestelor de acest gen. Îi numim aici pe aboliţionistul afro-american Sojourner Truth, pe activista pentru drepturile femeilor Susan B. Anthony, pe activistul indian pentru independenţă Mahatma Gandhi şi pe luptătorul pentru drepturile civile din SUA, Martin Luther King. La început, Chenoweth a fost mai degrabă sceptică în legătură cu puterea acţiunilor non-violente în comparaţie cu cele armate. Însă, după ce a primit o invitaţie pentru a discuta despre acest subiect la Centrul Internaţional pentru Conflicte Non-Violente, aceasta şi-a dat seama că nu există o cunoaştere suficientă a fenomenului.
Alături de Maria Stephan, cercetător la institutul mai sus menţionat, Chenoweth a demarat o cercetare aprofundată a literaturii dedicate rezistenţei civile, din 1900 până în 2006. Mişcările considerate ca fiind de succes au fost acelea care şi-au atins scopul în mai puţin de un an şi ca rezultat direct al implicării civice. Desigur, în categoria insuccese au fost trecute intervenţiile militare sau cele în care au fost implicate acţiuni violente precum atentatele cu bombă, răpirile, distrugerea infrastructurii sau alte daune aduse oamenilor şi proprietăţilor acestora.
La finalul studiului, Chenoweth şi Stephan adunaseră date de la 323 de campanii violente şi non-violente, rezultate publicate în cartea lor, intitulată “De ce rezistenţa civilă funcţionează: o logică strategică asupra conflictelor non-violente”.
Citiţi şi Logica protestelor
Per total, campaniile fără manifestări violente s-au dovedit de două ori mai reuşite decât cele violente şi au produs în 53% dintre cazuri schimbarea politică, faţă de doar 26% în cazul celei de-a doua categorii. Chenoweth consider că succesul se datorează faptului că la mişcările paşnice aderă participanţi din mai multe categorii demografice, ceea ce produce un dezechilibru major în desfăşurarea normală a vieţii şi în funcţionarea societăţii. Un fapt foarte interesant este acela că, din 25 de campanii majore studiate, 20 au fost non-violente, iar 14 dintre acestea s-au încheiat favorabil pentru societatea civilă. De asemenea, la protestele non-violente au participat de 4 ori mai mulţi manifestanţi decât la cele violente, cu o medie de 200.000 de persoane implicate, faţă de 50.000. Spre exemplu, la Revoluţia din Filipine (1985) au luat parte două milioane de oameni, cea din Brazilia (1984-1985) a atras un milion de persoane, iar Revoluţia de Catifea din Cehoslovacia (1989) a fost înfăptuită de peste 500.000 de participanţi. Aşadar, când un procent de 3,5% din totalul populaţiei unei ţări este implicat activ în schimbare, succesul pare să fie inevitabil.
Chiar dacă admite că un conflict non-violent poate implica şi riscuri serioase, aşa cum s-a întâmplat în Piaţa Tianamen în 1989, Chenoweth susţine că un protest non-violent poate convinge mase mari de oameni să se alăture cauzei, mai ales că la acestea pot participa inclusiv persoane cu dizabilităţi fizice, dar şi cele care se tem de vărsarea de sânge. Astfel, se poate crea şi contextul necesar pentru atragerea de partea cealaltă a baricadei a poliţiştilor şi militarilor, forţe pe care guvernele se bazează pentru reprimarea manifestanţilor, mai ales dacă în mulţime se pot afla şi membri ai familiilor acestora.
Știind acestea, cât om fi noi de diferiți încât să nu funcționeze regula celor 3,5% şi în România?
Citiţi şi
