2014. O locuinţă de serviciu, o scufundare în muncă şi multe proiecte menite să ţină mintea şi sufletul ocupate. Frunze ruginii, ceaţă afară şi-n suflet, singurătate şi un pahar de gin tonic.
Un om desăvârşit, realizat profesional, pasionat de ceea ce face, dedicat faptelor bune, dar cumva misterios în plan personal. Vreau să ies din mine şi să-l cunosc. Ne-am intersectat de câteva ori, dar nu mă cunoaște decât din vedere probabil.
Îl caut pe Facebook, şi… stupoare! îl găsesc. Domeniul în care lucrăm nu se pretează conturilor social media. Nu pot vedea postările, pentru că nu are un cont public, dar mă curentează cu poza de fundal: Twin Peaks! Ca mare fană, apăs pe like şi cer prietenia. Mă gândesc că oricum nu mă va accepta. Am un cont care mă reprezintă mult mai sincer decât suprafața pe care o afișez în viaţa de zi cu zi. Fotografia de profil e în acord cu ID-ul ales. O succesiune de măşti din profil, iar prenumele este al unui personaj de tragedie greacă alăturat unui nume de personaj dintr-o comedie de Aristofan.
Spre marea mea surpriză, primesc un mesaj în privat în care mi se spune că, deşi îl bucură faptul că apreciez Twin Peaks, nu îmi acceptă prietenia virtuală din cauza lipsei unei identități reale. Răspund instantaneu cu cine sunt de fapt şi, într-a treia zi, am devenit prieteni. Zapam prin postările lui şi nu-mi venea să cred câte lucruri aveam în comun. Era de neimaginat cum un om atât de solar, de apreciat pentru multiplele sale realizări pentru omenire (şi nu exagerez), faţă de care te simţi cât o furnică, poate fi atât de atras de muzica goth, poate avea ochi pentru lucruri de o frumuseţe care-ţi ia respiraţia, vizibile tuturor şi totuşi văzute numai de el.
Ziua eram ocupată şi mă simţeam energică, deşi mă implicasem în mult mai multe proiecte decât poate duce fizic orice om. A şi trebuit să renunţ la unul dintre ele, atingându-mi scopul pentru care intrasem în el, dar nefinalizându-l. Noaptea (extrem de rar) comentam scurt câte ceva. Până acum, în sâmbăta de noiembrie, când cu paharul de gin lângă mine, cu ochii în postări şi cu sufletul răsfăţat de muzică bună, mi-am dezlegat limba şi-am vorbit cu măştile date jos. Sunt timidă şi n-am încredere în nimeni, îmi convine invizibilitatea mea. Povestim până la patru dimineața când merg la culcare pe Velvet Underground, „Sunday Morning”.
Mă îndrăgostisem sau erau de vină ginul, muzica bună şi dialogul uman? Confuzie totală.
Începe săptămâna, reiau muncile şi… riscam oricând o confruntare în realitate cu discuţii profesionale. Crash, boom, bang! Ne întâlnim. Intru în pământ de ruşine, mulţumesc lui Dumnezeu că rezolvasem ce aveam de rezolvat cu altcineva şi dau să plec cât mai repede. Mă întreabă din uşă dacă nu vreau o cafea. Mă topesc ca Amélie (el ştia secvenţa din film) şi refuz politicos. Intru repede într-altă clădire, mă proţăpesc de un perete şi încerc să-mi revin. Pentru prima dată-n viaţă, chiar dacă sunt trecută de 35 de ani şi oficial sunt căsătorită, am simţit fluturi în stomac. Nu sunt exagerări. Când te îndrăgosteşti cu adevărat, dincolo de raţiune, somatizezi.
În timpul ce-a urmat, a trebuit să mă adun, să mă exorcizez de această iubire care era sortită din start eşecului. Viaţa şi-a urmat cursul cu bune şi rele. Şi totuşi… după patru ani, tot nu mi-a trecut. Când închid ochii noaptea târziu, aştept lumile viitoare în care poate mă va iubi şi el. La fel şi dimineţile…
Guest post by Alexandra Stoa
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Cadoul care spune “te cunosc ca pe mine”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
