Am coborât fără prea multă tragere de inimă și apariția mea în halatul de baie și cu părul înfășurat în prosopul roșu i-a distras atenția. Își lega cravata cu mișcări tacticoase și sigure, ca și când ar fi dus la îndeplinire un ritual mistic și era preocupat de gulerul cămășii albe, care se încăpățâna să nu se plieze exact la dungă. Nu era nevoie să zică nimic, știam că n-am călcat-o bine (ca de obicei, de altfel), că n-am așezat-o bine pe umeraș, că nu i-am închis nasturii de la gât, ceea ce făcea din nou evidentă „lipsa mea de preocupare față de lucrurile importante” și, implicit, față de el. Îl enervasem de la început, spunându-i că pur și simplu n-am nicio dorință de a ieși din casă într-o astfel de seară, plouase întreaga zi pe nervii mei și continua să țârâie în neștire… Evenimentul din seara asta nu mă incita deloc, același bal de caritate la care, vezi Doamne, aveam obligația morală să mergem, chiar dacă se desfășura în alt oraș, la o oră înaintată a serii, iar programul anunțat era mai mult decât plictisitor: un anonim one-man-show și o cântăreață de romanțe și muzică de petrecere, trecută bine de 60 de ani, cu același repertoriu pe care aproape că îl învățasem pe de rost. Curios lucru, mă privește doar când fac ceva „rău”. Adică atunci când dă pe acasă, de obicei ca să se schimbe, între două „happening-uri”. În rest, sunt invizibilă, iar el ocupat. Plictisit. Obosit. Eu rămân la fel de transparentă, el se schimbă mereu, în aceeași tonalitate însă. Thank God. M-am obișnuit cu singurătatea cum te obișnuiești cu un ceai amar. Gust de fiere, liniște cleioasă ca mierea. Din când în când, latră câinii. Paradis.
Așadar, o seară distrusă, ca și dispoziția mea, o nouă seară în care trebuia să joc rolul stupid de femeie din înalta societate, cu alură serioasă dar relaxată, confortabilă, zâmbet larg afișat ostentativ, gata oricând să port conversații mai mult sau mai puțin inteligente cu aceeași vervă și simpatie nedisimulată față de partenerii de dialog. Intuiam senzația de gol care trebuie neapărat umplut cu gălăgie inutilă și timp pierdut aiurea.
– Pentru cocktail ar fi fost mai potrivit un papion, cred că ai unul albastru asortat cu butonii din argint cu lapislazuli…
– Crezi?
Am înghițit ușor replica (dacă nu credeam, nu ți-aș fi sugerat – altă încercare ratată de conversație)… și am surâs afirmativ, în timp ce îmi alegeam rochia. Neagră, de catifea, cu inserții din dantelă, dres fin, aproape invizibil, ca o umbră care scoate în evidență linia piciorului fără a fi ostentativ, setul de bijuterii din perle cu cercei lungi, spanish, pantofi negri din piele de crocodil, cu cataramă fină dintr-o montură Swarovski autentică și plicul din satin negru, cât palma… am nevoie de cinci minute să mă îmbrac, va urma cu siguranță o jumătate de oră în care voi aștepta să ieșim din casă. Niciodată nu reușește să se îmbrace în ritm cu mine. Dacă mă revolt, mă anihilează cu o privire plină de scântei, de parcă sunt în fața unui aparat de sudură. În fine. Am timp de o cafea și de aruncat în eter câteva gânduri. N-am nevoie de machiaj, încă mă simt bine în pielea mea, un touch discret de J’adore e suficient, prefer mirosul de prospețime și impresia de naturalețe, atâta cât timpul îmi va permite…
Sursă foto: blackdress.tumblr.com
… îmi trec prin minte cuvinte răzlețe ca un fulger pe timp de vară și le alung cu o înclinare a capului, nu mai are niciun rost, îmi spun a mia oară, te-ai rătăcit în mintea mea, omniprezent și totuși absent, dematerializat… îmi este greu să accept că sunt încă prizoniera amintirii, cu toate că s-au estompat toate detaliile, nuanțele, tonul vocilor, cuvintele cele mai importante
Seară lungă, dreaptă, din seria acelor lungi ore în care nimic nu dă impresia că se mișcă, oamenii vorbesc de toate și nimic, asta îi face sănătoși, au impresia că trăiesc, tocuri înalte, decolteuri generoase, irosire de culori și sunete, nu știu câtă treabă are lumea asta cu realitatea, sau poate asta e realitatea și am eu ochelari de cal. Dar am învățat să accept orice, pentru că gestul în sine de a înțelege orice consumă prea mult efort ca să aibă această finalitate reconfortantă. El conversează cu diferite „personalități”, s-a înviorat brusc, iar pe mine mă plictisește conversația cu doamna care s-a simțit obligată să facă o conversație de complezență cu mine. Debitează tâmpenii despre viața politică, ultima mea preocupare. Sunt abandonată, fără a fi fost sedusă, dar nu mă neliniștește postura asta, nu e prima dată, și nici ultima. Mi-e dor de M. Adânc și crud ca o coajă de copac. Azi l-am simțit trist și abia m-am târât întreaga zi. Are mereu locul lui în plexul meu solar, îl port cu mine pretutindeni, mai mult nefericit.
Artistul cu poantele pare coborât din lumea Miticilor lui Caragiale, își acoperă prestația cu o gesticulație exagerată, maimuțărește cuvintele, iar glumele lui cu iz de can-can nu numai că nu îmi stârnesc râsul, ci îmi întăresc și mai mult senzația că am greșit scena. În jurul meu, lumea e vie, participă intens la spectacol, se aplaudă frenetic, stilul acesta fără perdea nu intrigă pe nimeni, viața continuă la cote înalte, nu e nimeni vinovat de căderea mea din Paradis. Am dormit foarte prost în ultima vreme, adică de vreo doi-trei ani și m-am schimbat până la ultima frontieră. O jumătate din mine a rămas undeva departe, într-un timp și spațiu al fericirii esențializate în emoție pură, cealaltă jumătate a rămas în mine grea de amintire, incapabilă să facă un pas în afara acelei stări – argintul viu s-a scurs printre degete și a împietrit în suflet, acolo unde nicio daltă nu poate să pătrundă.
– Vreau să-ți prezint pe cineva, a venit tocmai de la Londra…
În spatele glasului, o siluetă bărbătească. Asta mă scutește de efortul de a mă ridica de pe scaun, conform uzanțelor, dar îmi stârnește un fior, fără să pot spune dacă e plăcut sau, mai degrabă, o strângere de stomac. Nu mai am energie nici măcar să par entuziasmată, sau cel puțin să afișez o atitudine friendly, ce mai contează o achiziție socială în plus într-o lume plină de anodini? Deocamdată asta simt: îmi este absolut indiferent. Vocea continuă cu chestii de complezență, e inutilă atâta reclamă pentru un oftat din adâncul sufletului, cu care particip la discuție. Timp suficient să încep de la pantofi, mi se pare un detaliu important (de obicei, neamurile proaste sunt îmbrăcate elegant – spun ele, dar uită să-și curețe pantofii) și presupusa nouă cunoștință nu mă dezamăgește: dunga impecabilă a pantalonului din stofă fină, gri mediu, cade exact la jumătatea șiretului, peste încălțămintea din piele fină, cu bombeu stilizat și tăietură clasică, cu o cusătură discretă în aceeași nuanță. Croială „made to measure”, stilul englezesc. Scoțându-și o mână din buzunar, eliberează marginea sacoului care întregește vestimentația și lasă la vedere manșeta dublă scrobită, de culoare perlată, ieșită exact atât cât trebuie în afară, până la a lăsa la vedere marginea butonilor. Atât de discret, încât pare un filigran desenat de o mână feminină, atentă la detalii.
Acum înțeleg rostul viselor din ultimele nopți, insistente și neașteptat de vii, cu toată distanța pe care timpul o clădise între noi cu lespezi de piramidă egipteană. Față în față, două stânci înzestrate cu rațiune, doi foști cunoscuți, poate iubiți, două drepte paralele care, iată, se întâlnesc în infinit. Îmi pare mai bătrân cu cel puțin zece ani. E obosit și încercănat. Un copil maturizat cu forța. Nu mai seamănă cu bărbatul puternic și încrezător în sine care mă îngropa în brațele lui cu atâta dorință și mă păstra ca pe un cadou visat o întreagă viață, pe care nu-ți vine să crezi că, în sfârșit, îl ții în mâini și e al tău. Privirea, odată albastră, a devenit ștearsă și nu mai exprimă aproape nimic, nici măcar surpriza. Simt că îmi pulsează haotic sângele și palmele mi-au transpirat din abundență, dar eram pregătită pentru revelația asta, deși speram să nu-l mai întâlnesc niciodată. Cred că nici lui nu-i mai păsa de ceea ce se petrecea dincolo de noi și se vedea că încearcă să mascheze sentimente pe care, la rândul lui, nu și le-ar fi dorit. Lupta împotriva propriului sine îl obosise și pe el. Aș fi vrut să îl strâng la piept și să îi șoptesc fără să audă nimeni că n-am încetat niciodată să îl iubesc, să îl doresc, să simt tot ceea ce simțea și el, că încercam în fiecare luni să mă gândesc cu bucurie la el, ca să îi alung tristețea (lunea îi era nesuferită și toate întâmplările acelei zile, oriunde s-ar fi aflat), că sâmbăta și duminica erau zilele mele cele mai grele, dar simțeam că privește același cer de dimineață și vede ochii mei, că eram convinsă că ar fi putut să treacă veacuri peste sufletul meu și nu mi-aș fi abandonat dragostea. În fața mea stătea omul pe care l-am iubit cu dragostea aceea matură, de duritatea oțelului, și glonțul final fusese din același material, ca să nu mai admită vindecarea. Trudisem enorm să-mi trag sufletul din iubirea asta și eșuasem lamentabil nu o dată, ci de zeci de ori. O luasem de la capăt fără să pot împiedica fatala degradare, pentru că lipsa lui cioplea în mine anii, dureros. Besame, besame mucho/como si fuera esta noche la ultima vez/ Besame, besame mucho/que tengo miedo perderte, perderte despues… Lumea continua să fie la fel și, în același timp, își irosise orice chemare, acordurile melodiei rămâneau ca niște dâre de cerneală prelinse dintr-o peniță ruptă, cred că orice cataclism ar fi fost de preferat acestei întâlniri. Dureros era sentimentul că după ce își va întoarce din nou spatele voi suferi – cât de intens nu puteam ști cu exactitate, dar mă cunoșteam destul de bine ca să prevăd dezastrul.
Am întins mâna și mi-am spus numele, cu o voce care nu-mi aparținea și care s-a spart, pe loc, în note caraghioase. Mi-a sărutat mâna, aplecându-se cu un gest curtenitor, deși m-am ferit, din ce instinct nu știu – răul se produsese deja – i-am auzit vocea și am simțit-o pătrunzând în mine până la plăsele, cu lama ruginită. Privindu-l, am retrăit, ca într-o cavalcadă infernală, frânturi din dorurile mele, și din nou m-a durut. Cred că am întârziat prea mult în privirea lui, prea rugător, prea cerșetor, pentru că și-a întors spatele și s-a grăbit să dispară… mi-am dorit să nu-i fi simțit disperarea.
Pe drumul spre casă, am zăcut greu ca pământul lovit de fulger, cu mintea goală. Munții se prăbușeau, rând pe rând, în oglinzile mașinii, și nu le puteam opri trecerea. M-am auzit vorbind la un moment dat, spuneam ceva despre actorul care mi se păruse nepotrivit pentru o seară atât de sofisticată, dar nu-mi mai amintesc ce aveam să îi reproșez… Se încheia încă o săptămână…
Guest post by Mihaela C.
Și tu poți scrie pe Catchy!
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Povestea pantofilor portocalii
Da, dragostea este un accident!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.