Unul dintre lucrurile faine pe care sistemul de sănătate din România m-a pus să mi-l cumpăr din banii mei se numește ”token” și îmi permite împlinirea unui vis din copilărie, respectiv acela de a avea și eu o semnătură electronică.
Presupun că 2013, când s-a implementat, fusese un an prost de furat, așa că exista chiar riscul ca, în lipsa acestei idei, să se trăiască, la centru, o perioadă din salariu (ceea ce, pentru niște înalți funcționari, fie ei de la Casă, nu prea cadrează).
Medicii sunt, de felul lor, oameni deștepți dar, din punct de vedere al organizării, al relației cu suspușii și al reactivității generale la abuzuri, nu se deosebesc prea mult de celelalte pâlcuri de rumegătoare care formează, în anii aceștia, poporul român, această admirabilă colecție de animale de povară, numai bune de branduit și de pus la jug, fie și numai pentru că nu se răscoală, nu fac grevă și, în rarele cazuri în care mugesc, o fac de obicei unul la altul.
Ca urmare, am cumpărat cu toții, ca niște talangați ce suntem, aceste dispozitive, ca și cum ar fi fost parafe, halate, bonete, stetoscoape, tensiometre sau pixuri cu semnificație și utilitate personale, și nu doar șperțul unora pe care îi doare, de fapt, în hemoroizii externi ce, cât și cum semnăm.
Constatând că treaba a mers unsă și că nu s-a auzit nici un boncăluit de protest, ciobanii au decis că, de fapt, experiența trebuie reînnoită anual, motiv pentru care această semnătură electronică trebuie achitată periodic, cu o sumă de altfel simbolică, echivalentă de-abia cu plata a două-trei zile de muncă.
Eu, personal, am ales să aștept cu plata acestui impozit pe prostie, fie și pentru că nu simt nevoia să eliberez rețete compensate în acest context.
Cumva, pe mine, față de alți membri ai confreriei, această sumă m-a deranjat, fie și numai pentru că nu văd vreun motiv ca de fiecare dată când la centru s-ar mai inventa un bir eu, din banii mei, să-l și plătesc.
La urma urmei, dacă nu protestăm, ce i-ar opri pe nesimțiții ăștia să vină anii următori cu cipuri de pus pe uretră, sisteme de operare profesionale, baze de date savante sau antene noi, toate botezate ”pentru reformă” și achitate din buzunarele noastre sau ale pacienților?
Sincer, am crezut că nu sunt singur în acest demers.
Am sperat că sunt unul dintre numeroșii care au ales această formă de protest pasiv împotriva abuzului și a inventării permanente de metode și modalități de a spolia medicul, de a-i îngreuna activitatea, de a-l îndepărta de la menirea lui de a consulta și interveni terapeutic, spre aceea de a completa non stop pinuri, formulare și aplicații.
M-am înșelat, după cum am constatat astăzi.
Pentru că de azi, fără a fi preveniți, aceste semnături electronice devin obligatorii și indispensabile activității de zi cu zi, care necesită completarea și verificarea permanantă a cardurilor de sănătate în aceeași măsură în care prostituatelor secolului trecut li se cerea să completeze condicuța.
Am constatat în cadrul raportului de gardă că eu rămăsesem, de fapt, singurul din institut fără token funcțional. Că celorlalți nu le trecuse nici măcar o clipă prin cap faptul că toată această implementare pe cheltuiala lor a unor prostii inutile, este un abuz și că toți, dar absolut toți, ar plăti orice, oricând și oricum.
Sau poate că au bani prea mulți ca să se zgârcească la ceva atât de util.
Eu nu simt însă asta și, completând actele necesare obținerii întârziate a semnăturii, plătind contribuția mea spre nașii sistemului, nu am putut să nu retrăiesc obida și umilința pe care o trăiam, acum foarte mulți ani, în timpul ședințelor UTC la care, uneori, eram silit să particip, inclusiv cu plata cotizației.
Din perspectiva mea, lucrurile, acum, după douăzecișiceva de ani, stau, în mare, tot așa.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
