Nu știu cum se face, dar pe Facebook suntem tot mai izolați și în bule tot mai ciudate, iar în bula mea de câteva zile îmi tot apare un text al unei doamne psihoterapeute care vorbește despre cei înfrânți de la 45 la 50 de ani, pe care-i iubește de nu mai poate și i-ar lua cu ea pe o insulă. Textul este super apreciat, viral de-a dreptul.
Am citit o dată, am zis ok, poate acel scris cu șiruri infinite de adjective face textul atât de distribuit, dar acum când îl tot văd, din nou și din nou, nu mai pot să tac.
Înfrânt este un cuvânt care nu are nicio legătură cu oamenii aceia care vin la psihoterapie cu speranța că vor fi înțeleși și acceptați. Aceia pe care îi vedeți în cabinetul unui psihoterapeut sunt cei mai naivi luptători, genul încrezător care, după ce și-au luat-o în freză, încă mai cred că există o speranță, că pot fi iubiți, că mai are un sens să lupte pentru a găsi acel moment de fericire pe care l-au avut odată.
M-am gândit apoi cât de absurdă este această etichetă a vârstei pacienților. Ei au măcar justificarea vârstei pentru durerea repetată pe care au trăit-o, pentru că au luptat în arena vieții până la vârsta aceea și au fost loviți în plin sau poate au fost trimiși pe câmpul de luptă fără arme. Dar tinerii care aleg moartea înainte de a trăi viața?
Când am lucrat ca asistent social la DASM Cluj, am întâlnit adolescenți care au ales drogurile înainte să trăiască viața, atât de nefericiți erau. Atunci eram prea tânără să înțeleg dependența lor, acum sunt prea bătrână să le mai spun ceva. Dacă ar fi să mă întorc în timp, le-aș spune să spere că vor găsi pe cineva bun pe acest drum numit viață și că vor fi iubiți doar pentru simplul fapt că există. Încă sper că trăiesc și au găsit un rost în existența lor dureroasă.
Mai sunt cei îmbibați de alcool sau droguri care stau pe băncile din Obor, cu fețele lor creponate și lipsiți de orice umanitate. Par stafii vii care rătăcesc printre noi. Sunt ei înfrânți? Nici măcar pe ei nu i-aș numi așa, pentru că nu am trăit nicio zi în pantofii lor. Cine poate să judece cât au luptat până să ajungă așa? Poate lupta lor a fost mai dură și mai crâncenă decât a multora dintre noi.
După ce criterii judecăm înfrângerea?
Că a venit prea repede? Precum la jurnalista care de Paște a ales să se sinucidă pentru că nu mai suporta boala psihică ce o făcea nefericită. Cum aș putea judeca această alegere?
Suntem niște ipocriți mărunți care credem că șablonul vieții noastre se poate aplica și celorlalți și gata, avem concluzii: înfrânt, luptător, veșnic fericit, pozitiv. Cele mai mari tâmpenii!
M-am uitat ieri la documentarul despre viața lui Anthony Bourdain, pe care l-am admirat necondiționat fără să înțeleg de ce tot ce spunea și făcea mă atingea profund. Unii terapeuți ar spune că e și el un înfrânt. Eu cred că a fost cel mai puternic luptător, pentru că a avut puterea să umble cu durerea la el pe față, în vorbă, gesturi, scris și în ultima lui faptă, timp de 62 de ani. Nu a folosit măști, nu a jucat roluri, ci a îndurat povare vieții lui, pentru că era singura lui opțiune. Cum aș putea judeca asta ca înfrângere? A fost doar un suflet sensibil în căutarea normalității și iubirii.
Iubirea asta nenorocită, după care fugim cu toții să o trăim pentru a ne simți întregi, acea iubire necondiționată a mamei și a încrederii tatălui. Nu sunt psiholog și nici terapeut, dar cred că înțelegerea și compasiunea unui astfel de profesionist nu implică gesturi mari publice, ci tăcere și a sta cu pacienții în suferința acestora.
Cuvintele goale aliniate frumos unele după altele pot mulți. Să-ți porți suferința în fiecare zi și să faci lucruri mărețe și unice, doar unii.
Și da, am scris cu lacrimi și durere pentru cei care nu pot vorbi și care nu găsesc niciun sens în viețile lor. Astăzi am fost vocea lor.
Pentru acei care se trezesc în fiecare zi, se coboară din pat sau de pe o bancă din Obor, și-și plimbă durerea și tristețea prin viață.
Ei nu vor fi niciodată înfrânți, nici dincolo de moarte!
Guest post by Voichița Bondor
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
