Mi-am dat seama că mă recunoscuse, de cum s-a dat jos din maşină. Părea la fel de surprins ca mine şi pe bună dreptate: să dai, în mai puţin de trei luni, într-un oraş de un milion de locuitori, peste aceeaşi emigrantă blondă implicată în trei incidente rutiere, nu e puţin lucru. Azi, din fericire, nu era vina mea. L-a asigurat de asta, ajuns la locul accidentului, femeia care mă lovise în partea dreaptă, încercând să treacă de pe o bandă, pe alta, fără să se asigure.
Înainte de a începe constatarea, ne-a cerut carnetele de şoferi. “I know you”, mi-a spus, uitându-se la poză. “I know you know me!”, i-am răspuns, gândindu-mă, instantaneu, dacă nu cumva sună a flirt. Era vizibil amuzat de coincidenţă: “Today is your lucky day! Happy Valentine’s Day, ‘mam!”, mi-a urat râzând şi a dispărut, în maşina poliţiei, cu carnetele noastre. Plecasem în căutarea unui cadou pentru soţul meu, care m-a anunţat că o să vină acasă în pauza de prânz, să mâncâm împreună şi să decidem unde mergem deseară. Era ziua mea liberă, lucram în ture şi întotdeauna şi weekend-urile, aşa că azi se potrivea perfect să ieşim şi să sărbătorim ceea ce numeam “that cheezy american shit”. Mă uitam la artificiile alea pe care le-a lăsat pe şosea, în spatele maşinilor noastre, ca să fie vizibile de la distanţă şi să putem fi ocolite de ceilalţi şoferi şi mă gândeam că nu se mai sfârşesc. Mi s-a părut că a durat o veşnicie până s-a întors şi mi-a returnat carnetul de şofer. “Mă bucur că de data asta îl aveţi pe cel american!”, mi-a spus, înmânându-mi-l. Am roşit instantaneu, amintindu-mi cum ne-am întâlnit, prima oară.
Eram de nici două săptămâni în California şi aveam, atunci, o singură maşină. Îl duceam pe soţul meu dimineaţa la serviciu şi apoi mă întorceam, ocolind – întotdeauna, în primul an, când eram singură – autostrada cu patru benzi de care-mi era frică, preferând drumurile mai lungi, dar mai sigure pentru mine, prin cartierele rezidenţiale. Mergeam acasă cât să vorbesc, pe Skype, cu ai mei, să-mi caut job şi să aplic pentru interviuri, să gătesc şi să mă pregătesc pentru cursurile zilnice, obligatorii, de ESL – English as a second language – înainte de a-l recupera, pe el, de la serviciu. În dimineaţa aceea, am reuşit să ne certăm tot drumul, aşa că după ce l-am lăsat în faţa şantierului, am plecat, în trombă şi se pare că am ţinut-o tot aşa, ignorând limita de viteză de 35 de mile pe oră. Mi-a trebuit ceva timp ca să realizez că motociclistul cu megafon din spatele meu e un poliţist care mă somează să trag pe dreapta… M-am panicat şi-am oprit brusc, de era aproape să intre în mine. Vizibil nervos, mi-a cerut actele, iar în timp ce cotrobăiam prin poşetă, m-a întrebat, ironic, dacă am permis de conducere. S-a dat un pas înapoi când i l-am întins pe cel din România. Mi-am ales greu cuvintele ca să-i explic că sunt “fresh off the boat” şi că m-am asigurat că pot conduce cu permisul din ţara de provenienţă, până îmi vin actele americane. Mi-a cerut semnalmentele, dar pentru că nu ştiam care îmi e măsura în inch sau greutatea în pounds, m-a pus să ies din maşină, ca să mă aproximeze. L-am văzut stăpânindu-şi, cu greu, râsul, când, cerându-mi adresa, l-am rugat să aştepte până îl sun pe soţul meu să mi-o dicteze, că eu n-o ştiu, încă. Am luat atunci o amendă care mi-a anulat, luna aceea, pretenţia la poşeta vişinie la care-mi rămăsese sufletul…
A doua oară l-am întâlnit, la nici trei săptămâni după aceea, când a trebuit să-l conduc pe soţul meu la aeroport, ca să meargă la un training, în Phoenix, Arizona. Era imposibil, de data asta, să ocolesc autostrada, iar pentru întoarcerea de la aeroport, spre casă, trebuia să schimb două. Nu erau, pe atunci, smart phone-uri şi nici măcar GPS-uri, iar pentru mine, venită de curând din România, indicaţiile de genul Nord, Est, Sud, Vest, într-un oraş în care nu aveam nici un reper, erau doar nişte direcţii confuze şi inutile. M-am pierdut, aşadar şi, aşa pierdută, am ieşit de pe autostradă şi am oprit în prima benzinărie lângă o maşină de poliţie, întrezărindu-mi salvarea. Când i-am bătut în geam, ne-am recunoscut, instantaneu. Aproape plângând, i-am explicat că nu ştiu unde sunt şi cum să ajung acasă şi i-am amintit că nu sunt din partea locului. “Nici nu e nevoie să deschizi gura ca să se vadă pe tine că nu eşti de aici!”, m-a liniştit, zâmbind, iar eu m-am întrebat, mult timp după aceea, dacă a fost, sau nu, un compliment. I-am dat, apoi, adresa – o învăţasem între timp pe de rost!- şi m-a asigurat că mă ajută. A condus în faţa mea, iar eu l-am urmat, până acasă. A rămas în parcare, cât să mă vadă intrând în locuinţă, asigurându-se că totul e ok. Am tremurat şi am plâns vreo două zile după aceea.
De data asta, situaţia era, cumva, în favoarea mea. Asigurarea urma să-mi plătească reparaţia maşinii şi cu puţin noroc, puteam să rămân şi cu nişte bani în plus, aşa, cât de-o poşetă. (Pe cea vişinie, o primisem, totuşi, între timp.) Ţin minte că tocmai de motivul ăsta m-am folosit când l-am sunat pe soţul meu, făcându-l să-nţeleagă de ce nu m-a găsit acasă. “Ţii minte plicul ăla Forest Green de la Nordstrom? Ei bine, nimic nu e întâmplător, baby! Se pare că pot să mi-l permit!”, am început eu, continuând, apoi, să-i dau detalii despre accident. “Totul e bine când se termină cu bine!”, a concluzionat el, râzând. “Eşti ok? Încearcă să-ţi revii! Am rezervat deseară, la şapte, o masă la Alexander. Numai la vita lor argentiniană mă gândesc de o vreme! Şi vezi că te aşteaptă o surpriză, pe masa din bucătărie. Mi-ar fi plăcut să o descoperi singură, dar ştiu că vestea asta o să te ajute să te linişteşti!”.
Aş fi gonit până acasă, dacă amintirea motociclistului cu megafon nu mi-ar fi temperat pornirile. Am parcat maşina în garaj şi am intrat în casă, prin curte. Uitasem că e ziua în care Jose vine să tundă gazonul şi să cosmetizeze magnoliile. Ne-am salutat şi am schimbat amabilităţi: eu în română, el în spaniolă. Ne înţelegeam mult mai bine aşa, decât amândoi în engleza noastră. Am aruncat cheile pe măsuţa de mahon din hol, exact între cele două ghivece de cupru, cu orhideele Cymbidium, care tocmai înfloriseră de câteva zile. M-am repezit în bucătărie, căutând din ochi surpriza. Pe masă era un pachet mic, cu fundă argintie, iar sub el, un plic. Am deschis cutia. Înăuntru, o pereche de cercei pe care-i admirasem, împreună, la primul târg de design la care-am participat de când eram aici. Două busole mici, negre, încadrate în argint. Pe felicitare scria doar atât: “Pentru cea mai debusolată femeie din lume! Happy Valentine’s Day! Al tău.”
Guest post by Ioana Palicica
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Patru lucruri pe care să le știți atunci când alegeți anvelopele
Azi, în viața și în mașina mea nu mai urcă nimeni când și cum vrea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
