Stau cu microfonul într-o mînă şi cu lumînarea în cealaltă, în curtea bisericii tale, Doamne. Plouă tare, mi-e foarte frig, am şi puţină febră şi mă doare capul şi carnea mă doare. Dar Tu ştii toate astea deja, fiindcă Tu eşti Atoateştiutorul. Privesc vălătucii de abur care îmi ies din gură cînd respir, marea de umbrele ude, popii cîntînd pe nas, bătrînii închinîndu-se larg, pînă la pămîntul ud. Mă doare tot, într-un fel cosmic. Stau aplecată şi udă şi blasfemiez, Doamne, şi nu îmi reprim gîndurile, fiindcă Tu le auzi, oricum. Aşa că te întreb ce nevoie ai de circul ăsta, dacă te bucuri sau dacă eşti trist cînd ne vezi aşa, adunaţi laolaltă în jurul cîteunui slujbaş de-al Tău care îşi numără în gînd cîştigurile după spovedanii, în timp ce cu glas tare îţi aduce laudă Ţie. Tu, care ai dărîmat în templu tarabele negustorilor, ce simţi cînd ne vezi aşa? Cît de amară ţi-e inima, Doamne, cînd ne vezi cu pălării şi botine de lux, cu botox în meclă, aşteptînd nerăbdător să se termine slujba să mergem în club sau acasă cu amantul? Cînd ne auzi batjocorindu-i în gînd pe ceilalţi, judecîndu-i, dispreţuindu-i? Cînd ne ştii certaţi cu oameni dragi, cu inimile negre de ură şi invidii? Ce nevoie ai, Doamne, de toate astea? Eşti fericit că slujbaşii tăi îţi construiesc biserici pentru babe, dar nu te ridică în sufletele celor tineri? Îţi plac jelaniile lor? Îţi plac slujbele astea triste, îţi place să ne ştii temători şi înfricoşaţi? Ce nevoie ai, Doamne, de toate astea? Pentru astea te-ai lăsat răstignit? Nu ai vrea, Doamne, să îţi fie oamenii mai mult curaţi în suflet şi porniri, mai mult aplecaţi spre ei înşişi decît aplecaţi în genunchi în faţa unor icoane pictate? Îţi face trebuinţă toată prosternarea asta de la cei care acum se închină, iar mai încolo dau un brînci vecinului de coada la paşte că nu se grăbeşte?
Stau în curtea bisericii Tale, Doamne şi mă doare Învierea Ta. Văd o gloată de oameni care nu Te iubesc şi nu Te înţeleg, care nu se iubesc şi nu se înţeleg. Şi eu sunt ca ei, Doamne, nu sunt cu nimic mai bună, dar fix în momentul ăsta văd cu claritate blasfemiatoare că totul e un circ absolut, un teatru absurd, de ev mediu, că au rămas puţini care simt, înţeleg şi iubesc, iar toţi ceilalţi vor doar să ajungă acasă să mănînce şi bea, căci le-a zis preotul “bucuraţi-vă”, iar asta e singura bucurie pe care o ştiu şi o au. Stau în curtea bisericii tale, Doamne, şi te simt trist şi plîngînd, îmi amintesc că de multe Învieri încoace tot plouă şi poate că aşa ştii Tu să dori. Prea ai lăsat totul în mîna oamenilor, Doamne, prea au făcut ei legi în numele Tău, prea sunt setoşi de putere şi manipulare, prea i-ai lăsat de capul lor să te batjocorească pretinzînd că te slujesc.
Stau cu microfonul într-o mînă şi cu lumînarea în cealaltă, în curtea bisericii Tale, Doamne, şi totul îmi pare deşertăciune şi mă mir că ei nu văd că nu de asta ne-ai trimis pe lume. Şi mă tot udă lacrimile Tale şi mă mir că ei nu simt. Şi nu îmi reprim nimic din ce gîndesc şi simt fiindcă Tu oricum ştii, dar eu nu mă tem căci eu simt cum eşti, îţi simt doar milele şi iubirea, nu şi înfricoşarea. Şi cred că eşti tare singur, la Tine în cer, părăsit de oameni, de preoţi şi de îngeri, neînţeles şi trist.
Pe Petronela o găsiți toată aici.
Citiţi şi
UMOR! Lucruri care sunt diferite în Europa (după americani)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
