“Pentru asemenea momente merită să trăieÅŸti!” Am realizat de la cine am auzit această frază doar după ceea ce am scris-o, la rândul meu, unei dragi prietene din Spania.
Era reacÅ£ia mea în faÅ£a unei unice ÅŸi identice fraze primite după victoria Simonei Halep la Roland Garros: “am plâns!”, mi se scria din Spania. “Plâng!”, îmi scria părintele Necula, din România. “Am plâns…”, din FranÅ£a. “Åži eu plâng… ÅŸi iar plâng!”, răspundeam eu.
Am privit meciul, cu foamea ÅŸi febrilitatea spectatorului singuratic într-un bar-braserie de lângă Louvre (doar pentru că avea un ecran uriaÅŸ!) ÅŸi am tresărit, suferit, transpirat, ÅŸi m-am bucurat, la final, împreună cu personalul turc al braseriei… convertit de voie de nevoie la actualitatea mea.
La final, m-am trezit plângâng! Am plâns ÅŸi la intonarea imnului României ÅŸi am plâns din nou, azi, urmărind comentariul jurnaliÅŸtilor români, în reluare la TVR International. Gândul meu, acum, se îndreaptă din start spre Cristian Å¢opescu… la cât de mult ar fi vrut, cât de mult îşi dorea să trăiască acest moment. Cum ar fi strigat, strigat ÅŸi plâns de bucurie, cum i-am fi auzit din eter, prin eter, de peste tot, vocea sugrumată de emoÅ£ie spunând “pentru asemenea momente merită să trăieÅŸti!”
Da, de la el am auzit acestevorbe şi îi dau dreptate. Nu credeam să mai pot resimţi vreodată o emoţie atât de violentă, de prezentă, ca cea de la victoria Simonei. Sunt convinsă că mulţi români au resimţit acelaşi lucru. Mândria de a fi român reiese, renaşte în asemenea momente, de undeva de foarte adânc, din cenuşa unui dor crezut uitat, dar care zboară din nou, asemenea unei păsări Phoenix.
În asemenea momente, în care se întâmplă ca un suflet de om, o bucată de fată, să ne bucure şi să ne facă să plângem, regret dispariţia oamenilor de acest gen. Oameni şi ca Cristian Ţopescu.
Ce s-a întâmplat ieri mi-a dat curajul de a scrie despre primul meu profesor de jurnalism. De viaţă. Deşi recunosc că gestul rămâne în continuare aproape ipocrit: ce sens mai are să spui, să scrii despre cineva că te-a influenţat, marcat, că l-ai apreciat, după ce nu mai este?
L-am cunoscut pe Cristian Å¢opescu prin 1997, când am sosit prima oară în FranÅ£a. Aveam ca “bogăţie” unică, permis de intrare în jurnalism, dacă vreÅ£i, o foaie de hârtie semnată de Eduard Huidan, pe atunci directorul singurului ziar din BraÅŸov care avusese curajul de a “investi” în mine:
“prin prezenta o împuternicim pe Iulia Chealfă să reprezinte publicaÅ£ia Gazeta de Transilvania, să realizeze reportaje ÅŸi interviuri etc”.
Era un cec în alb pe care îl puteam folosi sau nu, aÅŸa cum Gazeta de Transilvania se angaja să-mi publice… creaÅ£iile, dacă erau “potabile”. L-am cunoscut pe Cristian Å¢opescu printr-un prieten comun, Dan Burlac, pe atunci jurnalist, astăzi producător ÅŸi regizor. El m-a dus la Roland Garros, el m-a prezentat lui Cristian. Cristian care mi-a zis să rămân ÅŸi să învăţ… văzând, furând meseria. Cred ÅŸi astăzi că vocea echilibrată, mereu calmă dar caldă, cu care intervin când intru în direct la radio sau la televiziune, i se datorează lui. Mi-aduc aminte cum îmi spunea că a scrie sau a transmite în direct este un act de mare responsabilitate pentru că jurnalistul nu face doar gestul de a relata, de a informa, ci ÅŸi de a transfera o stare, un sentiment, care, odată plecat, nu se mai poate recupera. Implică o responsabilitate foarte mare.
Am început deci să scriu… articole… ca jurnalist sportiv. Tenis. Roland Garros ÅŸi visurile care se împlinesc la Paris. Am învăţat nu doar echilibrul din voce, ci ÅŸi echidistanÅ£a ÅŸi corectitudinea faţă de tine ca jurnalist, dar ÅŸi faţă de cititor. Am învăţat ÅŸi bucuria sinceră. Åži multe altele… plan uman. Empatia. Generozitatea. Fair play-ul. Au fost niÅŸte vremuri ÅŸi timpuri minunate, în care timpul avea încă răbdare cu noi, cu mine, iar ÅŸcoala de jurnalism de la faÅ£a locului, din FraÅ£a, “a payé”, cum spun francezii, a dat rezultate. Am revenit la BraÅŸov, la Gazeta de Transilvania, ziar care nu mai există fizic, dar care există în memoria ÅŸi imaginarul viu al multora, nu doar al braÅŸovenilor, ÅŸi am fost angajată pe loc de Eduard Huidan. Åži am învăţat apoi alt strat de ÅŸcoală, deloc îndepărtat de cea a lui Cristian Å¢opescu, acest lord al jurnalismului de calitate. Åžcoala lui Eduard Huidan, a lui Cornelius Popa, a lui Flavius Obeadă, a lui Adrian Teacă… a lui Åžtefan Tudor, mai apoi, la Transilvania Express, ca ÅŸi ÅŸcoala colegilor de breaslă din acel jurnalism regional… Alina Åžtefănescu, Cristina Antonie, Gina Mihaela Popa, Camelia Csiki, Raluca Arvat, vă mai amintiÅ£i? ÃŽnsă… prima iubire din jurnalism nu am uitat-o niciodată.
Undeva, în arhivele poate încă păstrate ale Gazetei de Transilvania, se află primele mele articole. Erau despre Cedric Pioline, jucător francez de tenis de origine română, despre John McEnroe… cât despre gratitudine ÅŸi mulÅ£umire, viaÅ£a mi-a dat ocazia să-i spu mulÈ›umesc , tot pe calea undelor, lui Cristian Å¢opescu. ÃŽntr-o emisiune, în direct, la Digi 24, cu mulÅ£i ani în urmă, în care se discuta, alături de el, despre necesitatea sportului în ÅŸcoli, a orelor de sport în ÅŸcoli. Am intrat în direct, din Paris, ÅŸi i-am mulÅ£umit pentru ceea ce încă sunt ca jurnalist. Credeam amândoi că sportul în ÅŸcoli, măcar de două ore pe săptămână, este vital. Necesar. AÅŸa cum este în ţările occidentale.
ÃŽmi pare rău, atât de rău, că nu a trăit suficient de mult, încă doar câteva luni, pentru a vedea ÅŸi a se bucura de acest moment… pentru care chiar merită să trăieÅŸti.
RIP Cristian Ţopescu, felicitări din inimă pentru lacrimile care ni le-ai smuls, Simona!
Citiţi şi
Dacă e doar atracție și dorință, nu e dragoste, e foc de paie
Autenticitatea, bărbăția, masculinitatea și vulnerabilitatea în relații
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
