“Pentru asemenea momente merită să trăieşti!” Am realizat de la cine am auzit această frază doar după ceea ce am scris-o, la rândul meu, unei dragi prietene din Spania.
Era reacţia mea în faţa unei unice şi identice fraze primite după victoria Simonei Halep la Roland Garros: “am plâns!”, mi se scria din Spania. “Plâng!”, îmi scria părintele Necula, din România. “Am plâns…”, din Franţa. “Şi eu plâng… şi iar plâng!”, răspundeam eu.
Am privit meciul, cu foamea şi febrilitatea spectatorului singuratic într-un bar-braserie de lângă Louvre (doar pentru că avea un ecran uriaş!) şi am tresărit, suferit, transpirat, şi m-am bucurat, la final, împreună cu personalul turc al braseriei… convertit de voie de nevoie la actualitatea mea.
La final, m-am trezit plângâng! Am plâns şi la intonarea imnului României şi am plâns din nou, azi, urmărind comentariul jurnaliştilor români, în reluare la TVR International. Gândul meu, acum, se îndreaptă din start spre Cristian Ţopescu… la cât de mult ar fi vrut, cât de mult îşi dorea să trăiască acest moment. Cum ar fi strigat, strigat şi plâns de bucurie, cum i-am fi auzit din eter, prin eter, de peste tot, vocea sugrumată de emoţie spunând “pentru asemenea momente merită să trăieşti!”
Da, de la el am auzit acestevorbe şi îi dau dreptate. Nu credeam să mai pot resimţi vreodată o emoţie atât de violentă, de prezentă, ca cea de la victoria Simonei. Sunt convinsă că mulţi români au resimţit acelaşi lucru. Mândria de a fi român reiese, renaşte în asemenea momente, de undeva de foarte adânc, din cenuşa unui dor crezut uitat, dar care zboară din nou, asemenea unei păsări Phoenix.
În asemenea momente, în care se întâmplă ca un suflet de om, o bucată de fată, să ne bucure şi să ne facă să plângem, regret dispariţia oamenilor de acest gen. Oameni şi ca Cristian Ţopescu.
Ce s-a întâmplat ieri mi-a dat curajul de a scrie despre primul meu profesor de jurnalism. De viaţă. Deşi recunosc că gestul rămâne în continuare aproape ipocrit: ce sens mai are să spui, să scrii despre cineva că te-a influenţat, marcat, că l-ai apreciat, după ce nu mai este?
L-am cunoscut pe Cristian Ţopescu prin 1997, când am sosit prima oară în Franţa. Aveam ca “bogăţie” unică, permis de intrare în jurnalism, dacă vreţi, o foaie de hârtie semnată de Eduard Huidan, pe atunci directorul singurului ziar din Braşov care avusese curajul de a “investi” în mine:
“prin prezenta o împuternicim pe Iulia Chealfă să reprezinte publicaţia Gazeta de Transilvania, să realizeze reportaje şi interviuri etc”.
Era un cec în alb pe care îl puteam folosi sau nu, aşa cum Gazeta de Transilvania se angaja să-mi publice… creaţiile, dacă erau “potabile”. L-am cunoscut pe Cristian Ţopescu printr-un prieten comun, Dan Burlac, pe atunci jurnalist, astăzi producător şi regizor. El m-a dus la Roland Garros, el m-a prezentat lui Cristian. Cristian care mi-a zis să rămân şi să învăţ… văzând, furând meseria. Cred şi astăzi că vocea echilibrată, mereu calmă dar caldă, cu care intervin când intru în direct la radio sau la televiziune, i se datorează lui. Mi-aduc aminte cum îmi spunea că a scrie sau a transmite în direct este un act de mare responsabilitate pentru că jurnalistul nu face doar gestul de a relata, de a informa, ci şi de a transfera o stare, un sentiment, care, odată plecat, nu se mai poate recupera. Implică o responsabilitate foarte mare.
Am început deci să scriu… articole… ca jurnalist sportiv. Tenis. Roland Garros şi visurile care se împlinesc la Paris. Am învăţat nu doar echilibrul din voce, ci şi echidistanţa şi corectitudinea faţă de tine ca jurnalist, dar şi faţă de cititor. Am învăţat şi bucuria sinceră. Şi multe altele… plan uman. Empatia. Generozitatea. Fair play-ul. Au fost nişte vremuri şi timpuri minunate, în care timpul avea încă răbdare cu noi, cu mine, iar şcoala de jurnalism de la faţa locului, din Fraţa, “a payé”, cum spun francezii, a dat rezultate. Am revenit la Braşov, la Gazeta de Transilvania, ziar care nu mai există fizic, dar care există în memoria şi imaginarul viu al multora, nu doar al braşovenilor, şi am fost angajată pe loc de Eduard Huidan. Şi am învăţat apoi alt strat de şcoală, deloc îndepărtat de cea a lui Cristian Ţopescu, acest lord al jurnalismului de calitate. Şcoala lui Eduard Huidan, a lui Cornelius Popa, a lui Flavius Obeadă, a lui Adrian Teacă… a lui Ştefan Tudor, mai apoi, la Transilvania Express, ca şi şcoala colegilor de breaslă din acel jurnalism regional… Alina Ştefănescu, Cristina Antonie, Gina Mihaela Popa, Camelia Csiki, Raluca Arvat, vă mai amintiţi? Însă… prima iubire din jurnalism nu am uitat-o niciodată.
Undeva, în arhivele poate încă păstrate ale Gazetei de Transilvania, se află primele mele articole. Erau despre Cedric Pioline, jucător francez de tenis de origine română, despre John McEnroe… cât despre gratitudine şi mulţumire, viaţa mi-a dat ocazia să-i spu mulțumesc , tot pe calea undelor, lui Cristian Ţopescu. Într-o emisiune, în direct, la Digi 24, cu mulţi ani în urmă, în care se discuta, alături de el, despre necesitatea sportului în şcoli, a orelor de sport în şcoli. Am intrat în direct, din Paris, şi i-am mulţumit pentru ceea ce încă sunt ca jurnalist. Credeam amândoi că sportul în şcoli, măcar de două ore pe săptămână, este vital. Necesar. Aşa cum este în ţările occidentale.
Îmi pare rău, atât de rău, că nu a trăit suficient de mult, încă doar câteva luni, pentru a vedea şi a se bucura de acest moment… pentru care chiar merită să trăieşti.
RIP Cristian Ţopescu, felicitări din inimă pentru lacrimile care ni le-ai smuls, Simona!
Citiţi şi
Unde nu e iertare, de multe ori e pace
De unde vin noblețea și devotamentul
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
