O turmă de berbeci enormi, translucizi, fumurii şi umezi se-ntinde peste colină. Pîcla înghite repede siluetele, şterge contururile copacilor, petele tufelor şi pieptul generos, onctuos, al rîpei. Peisajul plînge cu lacrimi de terebentină şi din cioturile jnepenilor pîlpîie scîntei palide de ace albăstrii. Dinspre pădure, fuioarele de ceaţă se împletesc în stîlpi scămoşaţi şi incolori, haşurînd verdele-cenuşiu compact cu zgîrieturi de cuţit în masa de vopsea încă fluidă. Cerul e mai aproape, linia orizontului tremură nesigură în tuşe zimţate, iar cînd mă ridic, umezeala îmi broboneşte genele, barba şi sprîncenele, acoperind spinările dealurilor îndepărtate. Las pensula jos şi îmi clătesc privirea în peisajul mistificat, ireal pe care l-am aşternut pe pînză: plopii, flăcări îngheţate unduind flamboiant pe fondul brumat al pădurii, zidurile de lut îngheţate în brîne asimetrice, frămîntarea peticelor de iarbă fragilă, toate scăldate în lumina îmbibată cu străluciri de perlă gri, irisul lui Polifem atins de ger.
Îi compun Andei în gînd o scrisoare şi-n timp ce literele mi se înşiră pe retină, mint şi îmi alunecă privirile către Maria, frustă ca şi cîmpia, veselă ca un peisaj cu cireşi înfloriţi, cu un soare filtrat în roz, plesnind verdele mugurilor cu sărutări calde. Anda e cărarea întunecată din munţi, misterul, albastrul intens şi melancolia. Maria e limanul oceanului, insula viselor fierbinţi cu gust de fruct necunoscut strivit între cearşafuri, bucuria de a muşca din trup, roşul, patima. Ghinionul sau norocul meu:am văzut în poiana amintirilor cercul călcat în iarbă de tălpile goale ale ielelor şi nefiind în stare să mint, dar nici să spun adevărul de-a-ntregul, stau între laturile triunghiului virtual trasat de inimile noastre, stingher şi laş. Port în mine şi parfumul amar al buclelor întunecate şi sclipirile de grîu maşcat din pletele zvîntate de soare. Anda mi-a promis că va sosi mîine. Maria doarme între perini de puf şi iz de levănţică în căsuţa de lemn impregnată cu aromele familiare ale copilăriei mele.
Storc viermi lucioşi de ocru, îi amestec cu două-trei vîrfuri de cuţit din verdele veronese rămas pe paletă şi reiau unduirile măgurilor. Vermillon-ul crud strivit între tuşe de gri, biciuit cu haşuri oţelii întorc rîpa spre ochii privitorului, trunchiurile mov putred ale fagilor se ridică din freamătul ruginiu al arbuştilor uscaţi de brumă.
Ultima pînză, ultima minciună! Nu ştiu ce să aleg, visul sau luciditatea? Prima îmi iubeşte tablourile şi mă copleşeşte cu un devotament necondiţionat, cealaltă habar nu are de ce-mi pierd vremea pe cîmp în toamna tîrzie, dar o regăsesc mereu la fel de fierbinte şi pătimaşă în fiecare gest.
Azi-noapte am visat-o pe bunică-mea. Scotea pîinile din cuptor, faţa ei moale, ridată şi veselă era îmbujorată de jar, bucătăria toată mirosea ameţitor a coajă de lan galben, răscopt. A ales una care se zbicise, a scuturat-o de cenuşă, a proptit-o între piept şi cuţit şi după ce a schiţat o cruce lată în coaja ei, mi-a întins o felie aburindă, pufoasă, aromitoare. “Unde e dulceaţa de vişine” am întrebat-o şi ea mi-a arătat zîmbind un borcanul cu pojghiţa de celofan neatinsă de pe masă. Apoi s-a topit brusc în aburul nopţii. Dimineaţa, gustul atît de bine echilibrat, de fruct acru-dulce, cu scînteieri de lemn amar, inconfundabila “madlenă” rustică a copilăriei încă mi se lăfăia pe limbă.
De sub clinul rîpei, o siluetă mică şi stridentă, pulover gălbui de lînă, blugi şi o şapcă alb-vişinie, găureşte perdeaua umedă a ceţii şi fuge ţipînd spre mine. E Relu, nepotul vecinilor care strigă peltic: “A venit o doamnă, o doamnă cu tocuri, la tine!“. Îi dau o acadea veche, găsită în buzunarul de la piept a canadienei, pe care o molfăie gîfîind, încă îmbujorat de alergare, ca un ied lacom de ţîţă.
Mă întorc spre pădurea de pe pînză. Cu gesturi rapide aştern ultimele tuşe grase, aerul de pe pînză vibrează, culorile cîntă vesele, scînteietoare, vii. Fac un pas înapoi, mai adaug un vîrf de penel argintiu în frunzele plopilor şi mă simt împlinit. Puştiul a plecat strigînd ceva nedesluşit, vocea lui de prigorie se stinge treptat în faldurile burniţei, iar eu încerc să-mi aprind o ţigară. Foiţa e umedă, nu arde şi flacăra brichetei se stinge brusc. Ridic şevaletul, îmi pun pînza proaspătă în spinare şi mă îndrept spre casă. Paşii mi se-nfundă în iarba mucedă ca într-un burete şi păşesc încet, atins de o linişte inexplicabilă.
Ferestrele mici, cu opt ocheţi, ale bucătăriei pîlpîie calde. Înăuntru mă întîmpină albastrul şi roşul reunite şi un miros clar, irezistibil de plăcintă cu mere. Anda s-a încins cu un şorţ în pătrăţele şi e aplecată spre gura maşinii de gătit. Cînd se ridică îmi aruncă jarul negru al ochilor ei severi, încercănaţi. Maria, într-un tricou de culoarea cojii de mandarină, care de-abia îi acoperă şoldurile, moşmondeşte ceva la rîşniţa veche de cafea. Bronzul coapselor şi al braţelor ei goale se armonizează perfect cu luciul patinat al mobilei de nuc. “Ai pus şi scorţişoară” o întreb şi ea mă fulgeră cu o privire furios-veselă, apoi nu-şi poate reţine rîsul proaspăt de copil: “Pe unde a umblat boemia-voastră? Afară e frig, ceaţă şi cadînele vă aşteaptă îngrijorate…” Le simt solidaritatea şi mă întorc în mine, vinovat şi lucid. Nu mai am chef de dragoste, prăjitura e desăvîrşită ca un reproş, mi-e foame, mănînc, tac şi le privesc pe rînd. Nu trebuie să aleg, au ales ele, frumoase, zvelte şi atît de feminine, în locul meu.
Rup ceaţa cu ochii şi pictez.
Citiţi şi
Fii atent la asta când reamenajezi bucătăria!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
