Dimineață. Lumea pare pierdută în apele tulburi-gălbui ale zorilor. Aerul rece se țese-ntr-o pâclă ușoară ce ne-acoperă gâturile, buzele, nările. Un vânt discret se desprinde din brazii înalți și cade-n fâșii alungite, subțiri, diluându-se-n râul de munte ce spumegă cu clipocit de rouă la picioarele noastre.
Mă uit la prietenii mei: nu par obosiți, deși orele dormite-n noaptea sau, mai bine spus, în dimineața asta, încap înșiruite pe degetele de la o mână. Par mai curând entuziasmați și gata să-și ia picioarele-n spinare în încercarea de-a îmblânzi un munte pentru a primi o stână, plus o felie de brânză și de aer neaoș, cum n-au mai gustat nicicând. Niciunul dintre ei n-a mai fost vreodată la stână și, cei mai mulți dintre ei, deveniți creaturi perfect adaptate junglelor de betoane și de cai-putere-fără suflet, își amintesc cu greu ultima ocazie cu care-au luat muntele la picior. Propriile-mi amintiri legate de ultima vizită la stână, de pe vremea în care încă mă iscăleam cu degetul, sunt pierdute-ntr-atât în negura timpului, încât cu ochelari-lunetă și tot nu reușesc să dibuiesc mai mult decât fantoma înspăimântătoare a unor câini-oi mai mari ca mine, a unor lavițe acoperite cu cergi aspre de lână și-a balmoșului (mâncare ciobănească făcută din caș dulce de oaie, fiert în lapte (sau în unt) cu puțin mălai) servit în linguri de lemn atât de mari, încât mi-au încăput atunci, într-una din ele, și nasul și buzele.
Și totuși…De ce să mergi la stână?, m-ai putea întreba.
Primul răspuns ne găsește fără să-l căutăm neaparăt, prin cuvintele simple, dar pline de tâlc ale „ghidului” nostru, un muntean în floarea tomnatică a vârstei (și-ntr-o ureche, cum aveam să aflăm ulterior), din satul muntenesc în care ne-am dormit ultimele nopți, băut ultimele vinuri și acordat chitarele de zor:
-Păi mânânci o buca’ di brânzî, da’ măcar sî știi di undi vini!
Corect! Care brânză, însă?
Să fie urda-neînchegată încă, ce bolborosește molcom într-un cazan-cristelniță, peste care Duhul Sfânt al Gustului pare a se pogorî prin aburul zilei? Să fie rotocoalele de caș, grăsune și date-n pârg gălbui, în care zice că stă-nchis tot soarele verii ce apune-acum, distilat mai întâi prin firele de iarbă și dizolvat apoi în laptele unor oi albe și moi? Să fie norii grei, dantelați, de brânză de vaci încă aburindă, abia adunată dintr-un ocean dat în fiert? Să fie insulițele de jîntiță (urdă nestrecurată, amestecată cu zer, rămasă pe fundul vasului după scoaterea acesteia prin fierbere) alunecând trufaș pe suprafața ușor tulbure a unor castroane-bărci? Greu de ales și, spre fericirea noastră, nici nu ni se cere să alegem.
Masa e pusă și în mijlocul ei tronează un munte auriu de mămăligă fierbinte, versiunea în miniatură a muntelui pe care ne aflăm noi, în care ni s-a spus că stau ascunse peștere umplute de caș, ce sigur s-a topit până-am fost invitați noi să ne înfruptăm. Ne declarăm de unanim acord cuceriți de simplitatea consistentă și gustoasă a unei mâncări cu tradiție: Ursul. La colț(urile mesei), felii groase de pâine neagră, coaptă pe vatră, așteaptă, în apropierea unor grămăjoare de sare grunjoasă, untul proapăt, ce tocmai este pregătit afară, în timp ce roșii pântecoase, plesnind de sevă într-o cromatică aprinsă, se rostogolesc înspre platourile gemând de brânzeturi proaspăt sacrificate pe altarul ospitalității unor oameni ce trăiesc timp de șase luni într-o solitudine tulburată doar de behăitul oilor, lătratul câinilor și, uneori, când fiarele sălbatice decid să părăsească hămesite, pădurile, de zvonul de bucium cu care baciul (managerul general al stânei) anunță celelalte stâni de pericol.
Copleșiți de oferta acestei Fabrici de brânză pe care simt că până și Willy Wonka ar fi invidios, ne uităm neputincioși la borșul ce tocmai este pus la foc, într-un cazan rivalizând cu o cristelniță (din nou), în care baciul varsă cu generozitate o mică găletușă cu smântână, pe care-o binecuvântează apoi c-o ploaie de ierburi aromate cum rar mi-a mai fost dat să văd. Ș-acuma, la foc molcom, ficiori, `om aștepta câ-i vremi, ne explică sfătos. În privirile noastre se poate citi cu ușurință aceeași întrebare: Oare să luăm muntele la pas din nou, să-l mai urcăm o dată, ca să mai facem în ghiftuirea pântecelor noastre nițel loc?
Șăzi blând, pare-a ne citi gîndurile ghidul nostru cel într-o ureche șugubeață, ce ne aduce salvarea într-o sticlă fermecată. Dublu rafinat de fermecată. Și-atât de tare, încât preț de cinci secunde, cred, mi-am simțit respirația ferecată în bolta palatină, fără șanse grabnice de eliberare. Apoi am simțit că trupu-mi devine paratrăsnet, și că-n obraji mi se-aprinde-o explozie subită de lumină: buuun. Cam așa, care va să zică, funcționează digestia pe-aici, îmi zic. Poati-ar fi bini sâ urcați chiar pânâ’n vârf, nu mai i mult, pânâ’i borșu’ gata, ne sugerează baciul. Minunat, îmi zic, și nu puteai să vii cu ideea asta cât încă-mi mai simțeam picioarele-atașate de trup, îi murmur eu în barba-mi propriei conștiințe, însă perspectiva de a vedea împrejurimile din cel mai înalt punct mă cucerește-aproape pe loc.
Și bine-am făcut că m-am lăsat cucerită! De-a lungul istoriei omenirii, încă din timpurile civilizațiilor străvechi, ale căror urme abia se mai păstrează astăzi, Muntele a fost considerat lăcaș al zeilor, poartă spre cer, respectiv treaptă către promițătoarea Lume de Dincolo, a Vieții de Apoi. Și-acum înțeleg perfect de ce: păi cum ar putea fi altfel?
Deasupra-i un albastru atât de…albastru, de intens, încât nu știi dacă te-ai înecat în cer sau dacă doar plutești ușor pe liniștea profundă ce picură din norii ce ți se încâlcesc în păr. Respiri odată cu brazii ce-apar în depărtare ca ape-nvolburate verzi și nu-ți poți aminti nicicum de ce țuica gustată puțin mai devereme ți s-a părut vreodată tare: nu se compară, dar nu se compară nici pe departe cu…AERUL! Iarba groasă geme sub tălpi de sevă și de verde și-i mare păcat de nu-ți urmezi impulsul de-a te descălța și de-a simți cum îți citește-n talpă. O desfătare pentru simțuri și-o experiență la înălțimea înălțimilor pentru care în unele momente ai căzut în păcatul de-a te întreba dacă merită cu adevărat efortul de-a urca sus, sus, tot mai sus! îmi vine parcă să strig acum, dar mi-e teamă să nu deranjez păsările, noile mele vecine de palier.
Întorși la stână, ne așezăm pe lavițele-acoperite cu cergi de lână cum îmi imaginez că erau și cele pe care dormeau și eroii sadovenieni odinioară. Prin fumul dens ce-nghite căsuța din bârne, printre trosniturile lemnelor din foc și prin aburii borșului proaspăt luat de pe foc, încerc să descâlcesc rosturile de taină ale unui tip de existență cum am găsit până acum doar în povești, aflându-și obârșia în vremuri de care până și uitarea uită uneori. Seninătatea chipurilor din jurul meu îmi pare congruentă cu cea a cerului, iar relieful lor, ars de soare și brăzdat de vânt, are parcă acea austeritate pe care doar singurătatea în vecinătatea jivinelor, în împărăția muntelui, o poate înțelege pe de-a-ntregul. Oamenii aceștia îmi par liniștiți și împăcați cu Sine, egali și asemănători cu Sine cum, după cum spune Sextus, doar înțelepții pot fi. Acea înțelepciune vie și vibrantă, însă molcomă, aidoma graiului muntenesc, cum nu găsești în cărți, ci doar în Cartea Vieții, mai crudă, însă mai plină de substanță adeseori. Pe lângă obiceiuri și mâncăruri, mai există ceva ce puritatea muntelui a păstrat departe de alterări: limbajul. Cuvinte ca „iga” (uite!), „ogoaie-te!” (oprește-te), „dovedește-odată!” (cu sensul de „termină”) îmi par adevărate trufe lingvistice pentru iubitorii esenței tari și încurcate a sufletului pastoral român.
Scurta noastră ieșire-n atemporalitate se-ncheie c-un balmoș pe cinste, savurat în acord de bucium, ce-mi pare-a zgudui munții și văile din temelii. Mi-am dat seama că, dacă sufletul românului ar avea un sunet, acesta ar fi: viu, profund, prelung, sfâșietor.
De ce să mergi la stână? În afară de ineditul unei experiențe ieșite din tiparele ordinarului urban, de mâncarea senzațională, sută la sută organică, de urcușul antrenant pentru minte și trup și de priveliștile incredibile, ar mai fi, cred eu, ceva: Însetat de aerul tonifiant al înălţimilor, poporul român coboară în trecut, ca un pelerinaj la un templu sacru, să- şi ia cuminecătura credinţei şi a întăririi. Așa descrie, la un moment dat, Nicolae Frigioiu sufletul poporului român. O întoarcere la originile profunde a ceea ce constituie matricea noastră culturală e asemenea apei băute direct de la izvor:
Pură. Onestă. Sănătoasă. Revigorantă.
Numai bună pentru un Eu mai relaxat și reîncărcat cu Frumos. De data asta, cu un Frumos profund mioritic, tradițional.
Citiţi şi
Ultima șoaptă de zăpadă, întâiul gând de ghiocel
Autenticitatea, bărbăția, masculinitatea și vulnerabilitatea în relații
Brâncuși: Eu mă hrănesc printre străini ca la Gorj
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
