Sunt cel mai important om din viaţa mea şi nici măcar fiicei mele nu-i acord atâta atenţie câtă acord propriei persoane: de ce-am zis aia, de ce n-am zis ailaltă, de ce am mers, de ce am tăcut, de ce am făcut, de ce nu am zis nu, de ce am cedat, de ce am refuzat, de ce am iubit, de ce am lăsat, dacă să merg, dacă să stau… Eu mie îmi ridic cele mai multe probleme şi despre mine am cele mai multe necunoscute.
Pe mine mă chinui cel mai mult să mă înţeleg, deci când să mai am vreme să stau şi să-i analizez sau să-i judec pe alţii când sunt atât de ocupată cu mine? Cum să-i înţeleg pe ceilalţi când de multe ori nu mă înţeleg nici pe mine? Ce răspunsuri să am la întrebările celorlalţi când eu am lăsat pentru mine atâtea lucruri la care tot amân răspunsurile fie pentru că nu le cunosc, fie pentru că nu vreau să mi le dau? Cum să-i pedepsesc pe ceilalţi când greşesc, dacă mie îmi iert greşelile atât de uşor? De ce să-i urăsc pe alţii pentru lucruri pe care eu abia învăţ să mi le înţeleg şi să mi le accept? Cum să analizez alegerile celor din jurul meu când, de cele mai multe ori, nu ştiu de ce fac eu însămi anumite alegeri? De ce să-mi datoreze mie cineva ceva când eu nu-mi datorez nimic?
Eu sunt cea mai mare necunoscută pe care am întâlnit-o vreodată şi pe care vreau să o descopăr. Dacă reuşesc să termin munca asta şi îmi mai rămâne timp, poate o să vă analizez, o să vă judec, o să vă disec. Până atunci, iertaţi-mă, vă rog, că nu mă bag în vieţile voastre.
Pe Mirela o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Singura frumusețe care nu dispare niciodată
10 greșeli pe care nu le mai facem în pat după o anumită vârstă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
