Considerăm, pe bună dreptate, că există o linie foarte fină între senzualitate și sexualitate, o diferență foarte mică între pornografie și artă. De fapt, aceste două lucruri distincte se amestecă de multe ori, deși suntem tentați să înțelegem arta ca pe un demers senzual, iar pornografia – mult mai explicit sexual. Dincolo de pornografie, de multe ori, fotografia, sculptura sau pictura învăluie corpul uman, chiar și în cea mai erotizată ipostază – nudul de femeie, reprezentându-l în variante estetice și în situații alegorice care evocă gânduri, emoții și vise și nu doar dorințe carnale. Granița dintre pornografie și artă este intens dezbătută în parte și din cauza reacțiilor noastre subiective.
Arta romantică și postromantică înfruntă problema, ilustrând clar distincția dintre senzualitate și sexualitate. Ca și arta romantică, arta post-romantică celebrează frumusețea corpului uman în imagini și relații senzuale. Voi invoca mai largul concept al frumuseții (în abstract) doar pentru a o limita la o categorie mai ușor de definit și mai relevantă pentru arta postromantică: frumusețea senzualității. Să vă explic de ce. În ciuda diferențelor evidente dintre ei, filosofii, de la Platon și Plotinus până la Shaftesbury și Diderot, au descris frumusețea drept o armonie evidentă, care are un efect sensorial pozitiv.
Filosofii esteticii reiau astfel problemele anticipate deja în dialogurile lui Socrate din Symposium-ul lui Platon, care ating poate în modul cel mai direct subiecte ca dragostea și frumusețea. Și cum am putea schimba standardele frumuseții și pe cele ale dragostei? Ce ni se pare că este frumos? Există vreo noțiune de bază a frumuseții, care să poată fi aplicată în mod egal magiei unui apus, unei femei frumoase sau unei picturi reușite? Și, dacă există, atunci ar putea o asemenea definiție să explice categoriile specifice ale frumuseții, cum ar fi cea a ființei umane, a emoțiilor, a arhitecturii sau a artei clasice?
Demersul ne-ar putea ajuta să definim arta în temenii altor concepte dificil de cuantificat, cum ar fi armonia, ordinea sau capacitatea de a fi agreabil? Nu duce acest proces către un regres infinit al definițiilor, având în vedere că fiecare necunoscută este definită în termenii altei necunoscute, așa cum spunea Socrate? Pentru că nu găsim răspunsuri satisfăcătoare acestor întrebări, găsesc descurajantă încercarea de a defini frumusețea în abstract.
Frumusețea imaginilor și obiectelor senzuale îmi pare un subiect mult mai ușor de abordat, în măsura în care sunt mai folositoare artei romantice și postromantice. Să formulăm, deci, altă întrebare: ce este senzualitatea? Și de ce are puterea de a ne atinge? Voi începe cu o definiție provizorie. Senzualitatea este ceea ce stârnește simțurile fără nicio promisiune specifică sau, chiar și mai puțin, fără să dea nimic. Senzualitatea lasă dorințele, speranțele, așteptările, emoțiile și gândurile într-o stare de confuzie și ambiguitate.
Stârnește ceea ce Descartes a numit un simț de “admirație” sau “mirare”, care este inseparabil de plăcere, dar destul de departe de satisfacție. Senzualitatea are puține legături cu explicitul. Ca și sexualitatea – opusul său și, totdată, companionul său – este mai degrabă o stare psihologică decât una fizică. Imaginați-vă următoarele imagini alăturate: prima ne prezintă o femeie complet îmbrăcată, cu buze foarte roșii strânse într-un sărut și o privire cu vino-încoace. Trupul ei este acoperit cu haine, dar intențiile ei (presupuse și arătate) sunt limpezi ca un cristal.
Acum imaginați-vă o fotografie cu o femeie complet dezbrăcată. O privire ambiguă, privitorul nu știe prea bine ce crede, ce simte și
ce gândește. Fizic, este total revelată. Psihologic, rămâne un mister, o tentație. Efectul este senzual. Aceste exemple ipotetice mă îndeamnă să-mi suplimentez descrierea inițială a senzualității. Voi spune acum că senzualitatea ține de subiectivitatea umană – de dorințe, nevoi, visuri și gânduri – în ambele sensuri, privitor și subiect privit.
Imaginile și imaginația strict sexuală – chiar dacă femeile sau bărbații reprezentați sunt îmbrăcați – au tendința de a dezbrăca imaginea de conținutul ei psihologic, reducând totul la câteva părți ale corpului celui privit și la câteva nevoi analoge ale privitorului. Prin contrast, senzualitatea, chiar și atunci când femeile sau bărbații sunt reprezentați nud, învăluie corpul cu o bogăție psihologică profundă care atinge zona artistică. Pentru a testa încă și mai mult natura senzualității, să luăm în considerare altă ilustrare.
Mă voi referi în cel de-al doilea exemplu la filmul lui Almodovar “Hable con Ella”, unul dinte favoritele mele. Povestea se concentrează pe iubirea și dorința obsesivă a lui Benigno pentru o balerină tânără și frumoasă pe nume Alicia. Benigno este în întregime captivat de tânăra femeie. Nici el nu are ocazia să o o cunoască pe Alicia, și nici noi, privitorii.
Imediat ce se întâlnesc, ea este lovită de o mașină, în timp ce traversa strada, și intră în comă. După accident, privitorii văd din Alicia doar trupul ei, adică frumusețea ei pur fizică. Pe măsură ce Benigno are grijă de iubita lui, vorbește cu ea și o tratează ca pe o ființă umană, capabilă să înțeleagă și să-i răspundă, noi, privitorii, devenim familiari cu personalitatea sa. Ajungem să-i înțelegem singurătatea, iubirea obsesivă, dorințele incontrolabile și devotamentul său neclintit.
Pe măsură ce urmărim această viața multidimensională a lui Benigno, Alicia prinde și ea viață în ochii noștri. Almodovar are imensul talent de a releva bogăția și intensitatea psihologică în descrieri senzuale ale frumuseții fizice. Sub ochii plini de dragoste, grijă și compasiune ai lui Benigno, vedem din Alicia mai mult decât un corp frumos, chiar dacă exact la asta este redusă după accidentul de mașină.
Arta senzuală și fotografia pot produce operațiuni magice asemănătoare. Ele dau naștere unui suflet, unei personalități vivante, chiar dacă reprezentarea este câteodată redusă la un trup, la mișcările și expresiile acestuia. Și tocmai de aceea răspunsul nostru la aceste imagini este mai complex decât o simplă dorință fizică. Fotografia senzuală, literatura și arta cer participarea privitorului sau a cititorului, pentru a-și imagina altă persoană, altă viață. Nu sunt doar stimulative, ci și creative. Filosofii au fost multă vreme fascinați de felul în care senzualitatea captează atenția și excită mintea.
Chiar dacă René Descartes este cunoscut drept părintele raționalismului, el este unui dintre cei mai sensibili cititori ai senzualității și ai emoțiilor. Reflecțiile lui pe această temă au fost făcute în discuțiile cu Prințesa Elizabeth de Bohemia și cu Regina Christina a Suediei, ambele cultivate, sensibile care găseau că realismul cartezian nu poate explica cea mai bună parte a comportamentului uman. De ce ne îndrăgostim? De ce dorim? De ce simțim emoții? De ce avem un răspuns în fața frumuseții?
Pentru a răspunde tuturor acestor întrebări, Descartes a scris “Despre pasiunile sufletului” (1649). Ceea ce ne atinge sufletele, gândurile și sentimentele, explică filosoful, suscită un răspuns la nivelul admirației. Admirația nu este așa zisul coup de foudre sau sentimentul de a te îndrăgosti pe loc, ci, în cuvintele lui Descartes, este “o surpriză bruscă a sufletului, care se manifestă acordând o atenție specială obiectelor care par rare și extraordinare“. Pentru a atrage atenția, aceste obiecte sau subiecte trebuie să fie, sau să pară, rare și speciale. Alicia poate că era o fată obișnuită, dar, în filmul lui Almodovar, în ciuda faptului că este lipsită de capacitatea de a gândi, de a simți și de a vorbi, ea pare în mod tragic unică.
Imaginile sau scenariile senzuale – în special cele artisticile – au puterea de a transforma lucrurile obișnuite în ceva – sau cineva – extraordinar. În schimb, așa cum spune Descartes, aprecierea frumuseții senzuale are manifestări mai calme, mai meditative decât cele care ne stimulează visceral impulsurile și emoțiile: “Și această pasiune are ceva special dacă nu ne dăm seama că este însoțită de vreo transformare în suflet sau în sânge, așa cum se întâplă cu alte pasiuni”. Ceea ce nu înseamnă că această formă de pasiune psihologică este mai puțin pasiune.
Dimpotrivă: “Ceea ce nu-l împiedică să aibă multă putere, provocată de surpriză sau minunare, care duce la o bruscă și neprevăzută receptare a unei impresii care schimbă mișcările sufletului”. Pentru Descartes, pasiunea este o acțiune opusă. O acțiune este ceva realizat printr-un act de voință. O pasiune este ceea ce i se întâmplă cuiva mai mult sau mai puțin involuntar. Nu toate pasiunile copleșesc simțurile cu senzații complexe, gânduri și sentimente. Deci, cum reușesc reprezentările senzuale să motiveze, ca să folosim cuvintele lui Descartes, mișcări ale sufletului?
Prin a declanșa o formă complexă de identificare în cititori sau privitori. Prin a lua o imagine bidimensională pe un ecran sau o serie de cuvinte pe o pagină și a crea contururi al altei ființe umane cu puteri rare care captivează atenția și inspiră imaginația. Arta, că este fotografia senzuală, scriitura creativă ori filmul, nu poate reflecta în ochii noștri mai mult din altă ființă umană decât îi permite propria noastră complexitate. Filosoful și misticul Simone Weil spunea că atunci când o femeie frumoasă privește în oglindă, nu realizează că vede mai mult decât frumusețea ei externă. Dar atunci când o femeie neatractivă privește în oglindă, știe că acolo este mai mult decât vede. În arta și literatura romantică și postromantică se pare că imaginile frumoase și senzuale implică mai mult decât ceea ce întâlnește ochiul.
Relatated article aici.
Citiţi şi
De ce și-ar face cineva implant de păr – convingeri, pe bune!
Peggy Guggenheim: “Cumpăr o lucrare de artă pe zi și trăiesc la maximum”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
