”Pe frontul de Vest, nimic nou!”

Ce liniște s-a lăsat! Altădată, la ora asta, sala de așteptare era plină. Nu vine nimeni. Este doar telefonul, care sparge singurătatea. ”Tușesc, domnule doctor, ce să fac?” ”Stați liniștită doamnă, dacă nu aveți febră, este o tuse banală”. Îi simt ușurarea din glas. Ar putea fi contaminată. Dar nu am teste, nu am ce face mai mult. Are șaptezeci de ani și hipertensiune arterială. Săptămâna trecută am pierdut un pacient. A venit cu probleme de respirație. Am chemat ”mascații” care l-au luat.

Este liniște. Ai zice că este Duminică. Dar se simte presiunea, încordarea, teama. Cine urmează? Micul orășel de pe malul Garonnei trăiește în tăcere. Atenția se concentrează pe centrul de triere de la colegiu. După ”vestele galbene”, a venit rândul ”bluzelor albe”. Dar noi ne mobilizăm pentru cu totul alt motiv. Nu ne interesează prețul benzinei, nici referendumul cetățenesc. Ne interesează să salvăm vieți. Dacă se poate.

Profesorul Raoult din Marseille a spus ”chloroquine” și, ca peste tot, gelozia de tagmă, care se ascunde în spatele argumentelor ștințiifice, creează dispute. Cum să spui unei familii, care stă cu sufletul la gură în fața spitalului, că se așteaptă rezultatele utilizării la șoreci și că, poate peste 6 luni… Șase luni. Hmm… Oameni și șoareci.

Guvernul le cere oamenilor să stea în casă. Dar sunt atâtea excepții. Pâinea, țigările, alergarea de dimineață, frizerul câinelui, nepăsarea. Nepăsarea este cea mai regăsită excepție. Guvernul dă amenzi, dar oamenii vor libertate. Au cucerit-o acum 200 de ani, nimeni nu este mai presus de liberatatea lor.

Azi s-a deschis ca de obicei piața de fructe din Toulouse. Oamenii vor fructe. Fructele întăresc imunitatea. Oamenii vor fi imuni. Sunt deja imuni. Sunt imuni  la compasiune. ”Nu mi se poate întâmpla mie. Eu am doar treizeci de ani. Mor doar bătrânii, se știe”. Da, se știe. Mor bătrânii. Douzeci, în câteva zile, într-o casă de pensionari. A fost ultima lor petrecere. S-au petrecut pe lumea cealaltă. Care lume? Dar câte lumi există? Poate două lumi…O lume de dinainte de virus și o lume după virus, dacă nu cumva este una și aceași.

Lumea ratei de la bancă, a lecțiilor copilului, a cumpărăturilor de sâmbătă, a concediului de la malul mării. Dar mai există și astăzi. Lumea de astăzi. Ireală, înfricoșătoare, aberantă. Astăzi vor mai muri câteva sute. Și asta se știe. Este doar aritmetică. Lumea de astăzi este o lume a tăcerii. În lumea de mâine vom fi cu doar câteva mii mai puțini. Și când soarele va răsări peste tăcerea asta, ne vom uita suspicioși unii la ceilalți.

”Mie nu mi-a fost frică”. ”Eu am respectat consemnele”. ”Eu am mințit când am trecut frontiera”. ”Eu mi-am umplut cămara și frigiderul pentru un an”. ”Eu mi-am ajutat vecinii”. Virusul lasă în fiecare din  noi câte ceva. Poată iubire, poate toleranță, poate înțelepciune. Poate ură. Pentru mulți, doar durere. Durerea din fața unui mormânt gol. Un șir de camioane pe străzile din Bergamo. Bergamo este un oraș al planetei Pământ. Ar putea fi oriunde. A fost cu ani în urmă în Indonezia. A fost la Dresda în 44, a fost la Hiroșima…

Este doar tăcere astăzi. La prânz am să plec la centrul de triere de la colegiu. Să spun că nu mi-e frică? Am șaizeci de ani. Pentru virus sunt statistică. Dar statistica nu este în favoarea mea. Au murit deja șase medici în Franța. Au murit împreună cu pacienții lor. Să spun că nu mi-e frică?

”Deși umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem, căci Dumnezeu este cu mine”. Este psalmul 23, dar se referă la vremuri când Dumnezeu locuia încă pe Pământ. Se poate trăi cu frica. Frica este bună, doar să-i spui să stea în colțul ei. Și să-ți dea puțină adrenalină, cât să știi să-ți pui masca, să-ți dezinfectezi stetoscopul, să nu-ți atingi fața, să priveși în ochi următorul pacient. Dincolo de mască, în tăcere. O lume de măști. O lume de carnaval lugubru. O lume la cheremul unui virus. Un ceva atât de mic care a provocat tot haosul ăsta. Și tăcerea. Tăcerea este bună. Tăcând, ne ascultăm gândurile. Suntem doar cu noi înșine. Mai aflăm câte ceva despre noi. Despre ce-am devenit. Despre cât de departe am ajuns în bărcile noastre.

De la spitalul de la poalele munților Retezat, de la cortul Salvamont de pe malul Bucurei, de la pădurile cu ghionoaie de la Lunca Cernii, de la hotelul de o mie de stele de la Sun City , de la ședințele de analiză ale companiei multinaționale, până la cabinetul ăsta de pa malul Garonnei. Până la tăcerea asta amenințătoare, în așteptarea unui virus. Mă numesc Mircea. Tu? Te numești Covid ? Și nouăsprezece. Ăsta ți-e pronumele? A! Așa te-au botezat oamenii. Mda. Nu sunt deloc bucuros de cunoștință. Și nu vreau să-ți dau mâna…

Îmi pierd mințile în tăcerea asta, vorbesc cu un virus. M-au sunat oameni să-mi ofere măști. O familie care produce brânză de capră, un șofer care mai păstra măști în garaj de la epidemia de gripă aviară, o doamnă anonimă. Este greu să respiri prin măștile astea. În plus mi se aburesc ochelarii. Cum m-ar picta Picasso cu mască? Cum ar sculpta Rodin Gânditorul? Sau Sărutul? Brâncuși ar fi în regulă, cu Masa Tăcerii. Dar și el este pasibil de pedeapsă. Poarta Sărutului? Nu mai poți să atingi pe nimeni, darămite să săruți pe cineva. Francezii sunt pupăcioși din fire. Cred că le este foarte greu.

A mai venit un pacient ca să-i fac rețeta pe trei luni. L-am invitat în cabinet pentru că nu tușea. În trecere, ne-am evitat cu eleganță, ca într-un dans, ca într-o eschivă între toreador și taur. Suntem ridicoli în nebunia asta. Îmi vine să-mi scot masca și fie ce-o fi. Ok. Mă pregătesc să plec într-o vizită la domiciliu. Iar după amiază, le centru de triere. Este liniște pe ”frontul de vest”. O zi calmă, în care ai zice că nu se poate întâmpla nimic rău.

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.