Călătorind în Israel, astă-vară, împreună cu sora mea, am decis că neapărat trebuie să vizităm și Locurile Sfinte. Pentru că aflasem că e destul de periculos (în Ierusalim având loc uneori atentate), ne-am gândit că-i mai sigur să mergem într-o excursie organizată. Zis și făcut, așadar… ne-am făcut cruce și am pornit la drum.
Era dis-de-dimineață când ne-am urcat în microbuzul care venise să ne ia de la hotel, din Tel Aviv, cu destinația Ierusalim. Ghidul nostru, care era și șofer, un evreu trecut de șaptezeci de ani, ne-a întâmpinat, zâmbitor și ne-a asigurat că vom avea o experiență de neuitat.
Nu prea erau mulți pasageri. Locurile însă s-au umplut în scurt timp. În primul rând se așezase o familie de nemți, care îi puneau o mulțime de întrebări ghidului-șofer. Acesta răspundea cu promptitudine și cu zâmbetul mereu pe buze. Mie mi se părea stranie situația. Știam că nemții erau tineri și n-aveau nicio legătură cu ororile holocaustului, dar tot n-aș fi vrut să fiu în pielea jovialului evreu. Mașina s-a umplut cu francezi, polonezi, elvețieni și încă doi români, așa că până am ajuns în Ierusalim, formasem deja un grup omogen, ochi și urechi la spusele însoțitorului nostru, dar și la glumele cu care își presăra discursul.
Încă de la primul popas, m-au copleșit emoțiile. Căci tot nu îmi venea să cred că pusesem piciorul pe Pământul Sfânt, acolo unde, desculț, pășise în urmă cu peste două mii de ani însuși Mântuitorul. Scene biblice mi se perindau prin minte și puteam să văd mulțimea de oameni care îl întâmpinase cu flori, chiar acolo… pe Muntele Măslinilor.
Mă cuprinde un sentiment înălțător și încerc să ignor faptul că ghidul (care ne vorbea cu voce joasă și care se voia încărcată de emoție) nu crede o iotă din ce ne povestește despre Mesia. Căci, iată, înțeleg originea zicalei cum că „nimeni nu-i profet în țara lui”.
Deși se simțea o căldură… infernală… totul în jur era sfânt. Vizităm biserici, Templul lui David, Zidul Plângerii, ba chiar și vechile cartiere evreiești și armenești. În fața cartierului armenesc, ghidul ne vorbește despre genocidul armean din 1915, care nu a fost recunoscut de turci nici până în zilele noastre. Are o voce gravă și, de data asta, îi simt emoția. Întregul grup ține un moment de reculegere.
Ne continuăm drumul, deși acesta devine din ce în ce mai anevoios, mai ales de la soarele arzător din plină vară. Ne oprim lângă o tarabă unde se prepară fresh de rodii, pe care vânzătorii ambulanți îl servesc cu gheață. Ghidul ne îmbie să cumpărăm. Și îi salută cordial pe… turcii care îl vând. Pe tarabă se găsesc faimoasele Turkish Delights: rahat, smochine, curmale și alte delicii turcești. Îl privesc contrariată pe însoțitorul evreu, care era atât de prietenos cu doi dintre urmașii celor pe care îi ponegrise câteva minute mai devreme. E drept, nici ei, asemeni nemților din grupul nostru, nu sunt responsabili de crimele comise în trecut. Doar că poporul german a încercat, cumva, să-și răscumpere vina. Să-și ceară iertarea, chiar dacă poate nu o va primi. Căci iată, dacă Iisus Hristos murise pentru a ne ierta nouă păcatele, mai existau unele, pe lumea asta, ce poate nu-și găseau iertarea nici în ceruri. Cum am putea uita cuvintele dureroase, rămase scrijelite pe pereții unui lagăr de concentrare: „Dacă Dumnezeu există, va trebui să îmi implore iertarea…”?!
Ne îndreptăm spre cartierul musulman. Drumul e tot mai greu. Nu înțeleg, întâi, de ce îl vizităm. De o parte și de alta a străzii comerciale, găsim o mulțime de magazine unde arabii vând… icoane, mir și cruciulițe cu Iisus Hristos. Ghidul se oprește și ne anunță că începem să parcurgem „Drumul crucii”. Observându-ne mirarea, ne spune că și la acea vreme era tot o stradă comercială. „Doar vânzătorii s-au schimbat”- completează el. Într-adevăr, o plăcuță ne arată că străbatem „Via Dolorosa”, pe care atunci, demult, mergea cu crucea în spate, El. Printre aceeași mulțime de oameni, care, doar cu o săptămână înainte îl întâmpinase cu flori și urale. O altă plăcuță ne anunță că în locul acela, cea care va fi cunoscută ca Veronica, îi întinde Mântuitorului o mahrama, spre a-și șterge chipul îndurerat, în drumul Lui spre Golgota.
Ajungem, în sfârșit, la Biserica Sfântului Mormânt. În grupul nostru se așterne tăcerea. Ghidul ne mai spune câteva cuvinte. Mă mir, din nou, când aflu că o familie de musulmani deține cheia bisericii. Aceștia și-o transmit, din tată-n fiu, de generații întregi. Au grijă să-i deschidă porțile, în fiecare dimineață, pentru a primi mulțimea de pelerini ortodocși, catolici sau doar simpli turiști…
Apoi, bătrânul evreu ce ne însoțește tace și el. Deși el nu crede în Fiul Domnului, respectă credința noastră. Și ne lasă să simțim liniștea, împlinirea sufletească, bucuria înălțătoare că am ajuns în cel mai sfânt loc de pe Pământ. Acolo unde fiul lui Dumnezeu s-a jertfit pentru noi, întru iertarea păcatelor. Iar noi, creștini de pretutindeni, în Duminica Paștelui, suntem datori să ne amintim: Hristos a înviat!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Comunicarea în cuplu este cheia unei relații sănătoase
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
