Este şi îndemnul metaforic de a continua să ţinem frâiele acestei lumi, să o facem să se învârtă şi să se schimbe, dar şi unul nestilizat, să lăsăm măcar în weekend grijile lumii în seama altora şi să ne urcăm în şeaua cailor adevăraţi. Căci nu e altă mai plăcută petrecere de timp ca cea din preajmă acestor animale nobile, inteligente, frumoase şi sensibile, majoritatea iepe, cu care bărbaţii ne mai compară uneori admirativ, dar fără să intenţioneze complimentul :).
Echitaţia, cursele de cai, concursurile de dresaj ori de sărituri au fost şi la noi, cândva, un hobby al elitelor, iar hipodromul, locul unde spectacolul din arenă era concurat de cel al modei etalate în tribune – domnii, cu joben şi redingotă, doamnele, cu rochii şi pălării elegante. Apoi, era chic să ştii să călăreşti, să ai cai la moşie, să mergi călare la plimbare ori la vânătoare. Echitaţia, la fel ca şi tenisul, completa trusoul educaţional al tinerelor de familie bună, alături de lecţiile de pian, limbi străine ori studiile la Paris sau Viena. A urmat perioada comunistă, în care astfel de “obiceiuri” au fost considerate burgheze şi au dispărut odată cu clasa incriminată. Din păcate, după căderea regimului, şi aici, ca în atâtea alte domenii, nu reconstrucţia a fost alegerea, ci ruina. Azi, nu mai există hipodrom, dar va fi, şi nici fostele herghelii, dar au apărut altele noi.
Însă norocul nostru au fost câteva zeci de oameni inimoşi şi visători care au readus şi caii şi sporturile cu cai în viaţa românilor. Aşa au apărut treptat centrele de echitaţie de agrement, crescătorii de cai, cluburile sportive, competiţiile interne, participările la cele internaţionale, o asociaţie naţională, o revistă, forumuri pe internet, şi bineînţeles, Jockey Club-ul care şi-a reluat activităţile. Îmbucurător este pentru cei care au investit bani şi suflet în astfel de afaceri deloc simple şi nu tocmai profitabile, că tot mai mulţi români au fost seduşi de frumuseţea acestui sport şi au ajuns chiar să-şi cumpere căluţul propriu. La originea acestei decizii a fost mereu, cred, dorinţa unui copil: fie a celui dus pentru prima dată să încalece un cal, fie a copilului care trăieşte în fiecare adult, ajuns acum să-şi poată împlini un vis.
Făcând un tur al centrelor de echitaţie din Bucureşti şi împrejurimi, am fost surprinsă de câtă lume le alege acum pentru petrecerea weekend-ului. De la Băneasa, unde Maria Băsescu îşi plimbă murgul prin pădure aproape zilnic, şi până la Regatul Cailor, din Adunaţii Copăceni, am întâlnit numai entuziaşti şi iremediabil îndrăgostiţi de echitaţie. Ei nu vorbesc despre cât de complex şi benefic este acest sport, ci despre cât de complexe sunt sentimentele şi trăirile deşteptate de tandemul cu calul.
Cu “Regatul Cailor” a fost dragoste la prima vedere. O fi fost şi din cauza frumuseţii locului ori a numelui, ce trimite cu gândul la o epocă romantică, dar mai sigur e că din “vina” celor doi foşti sportivi de performanţă, Florin Bobe şi Andreea Cristeş, acum instructori şi antrenori, care sunt, pur şi simplu, “bolnavi” de cai. După doar câteva lecţii, graţie talentului, răbdării, zâmbetului şi umorului cu care te ajută să treci fără teamă sau jenă peste stângăciile inerente oricărui început, ajungi să le înţelegi pasiunea şi să te bucuri de libertatea pe care ţi-o împrumută cu generozitate calul.
Interesul crescut pentru un astfel de sport, deşi poate părea un alt snobism al românilor, este mai degrabă un alt semn de întoarcere la natură şi la o normalitate de care ne-am înstrăinat. Este adevărat că echitaţia nu este un sport pentru toate buzunarele, dar nici nu-ţi trebuie o avere să-l practici ocazional. Nu trebuie să-ţi cumperi neapărat un cal, nu ai nevoie de un echipament mai scump decât unul pentru o sală de fitness, iar lecţiile nu au preţuri prohibitive.
Pe cai, aşadar, doamnelor! Luaţi-vă copiii, soţii, prietenii, şi dacă nu aveţi, deşi nu cred, atunci, singure, şi mergeţi la un centru de echitaţie! Pentru că mai trebuie să ştiţi un secret: după ce aţi deprins mersul la pas, trapul şi galopul, după ce v-aţi împrietenit cu cei care v-au urcat în şea şi v-au pus hăţurile în mână, veţi fi apoi, oricând, binevenite să daţi o mână de ajutor gratis 🙂 scoţând caii la plimbare. Iar pentru asta nu aveţi nevoie decât dragoste şi de câţiva… morcovi, mere sau cubuleţe de zahăr.
Citiţi şi
Autenticitatea, bărbăția, masculinitatea și vulnerabilitatea în relații
Povestea pantofilor portocalii
Ce trebuie să conțină garderoba de sport a unei femei active
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
