Nu sunt scriitor. Nu căutaţi logică sau rigori! Încerc doar să spun o poveste adevărată, aşa cum am văzut-o eu, ca pe un vis din care nu vrei să te mai trezeşti, ca pe o ficţiune pe care vrei să o controlezi, pentru că este perfectă şi are happy end. “Nu contează ce sunt lucrurile, contează ce semnificaţie au ele”, spunea Marquez. Iubirea este o călătorie magică care începe în ape calme, sub un vânt prietenos, dar se poate transforma în nebunie şi blestem. În fond, nu toate corăbiile ajung la insula cu mirodenii. Dimpotrivă, cele mai multe se scufundă sau eşuează pe stânci ascuţite, pe ţărmuri de ostilitate. Justificări vinovate? Ardere de tot pe altare de morală creştină? Eu mi-am plătit datoriile, cu vârf şi îndesat! Tu ce preţ eşti gata să plăteşti?…
O linie albă, de spumă, taie marea în două. Dincolo de recif, albastră, grea, ostilă ca o zeitate superbă şi înfricoşătoare prin puterile ei, dincoace, liniştită, iubitoare, caldă. Aşa cum este Ella în zilele ei bune.
Îmi apropii pleoapele şi privesc reciful printre gene. Diferenţele dispar, culorile şi limitele se amestecă într-un impresionism tridimensional. O iubesc pe Ella. Şi totuşi, între noi sunt multe ore de zbor cu avionul, sau vreo două luni de navigaţie peste ocean, cu una din caravelele lui Columb. Sau o viaţă, pentru că nu va fi niciodata a mea. Ella m-a cerut în căsătorie în urmă cu doisprezece ani, după ce am făcut sex de vreo două, trei ori, prin hoteluri mirosind a vechi şi a mucegai.
Mi s-a părut o prostie şi am refuzat-o râzând. S-a măritat rapid cu un tip de aceaşi vârstă cu ea, care adulmeca prin preajmă, disponibil, previzibil şi convenţional. Tipul acela de soţ perfect, personaj pe care eu nu l-aş fi putut juca vreodată. Sunt sarcastic pentru că uneori îi port pică Ellei, dar e numai vina mea. Cei cincisprezece ani dintre noi nu au fost o piedică. Dimpotrivă. Ella este frumoasă. Ella este bună cu copiii şi bătrânii şi adoră florile. Se îmbracă simplu, nu se machiază, iubeşte opera şi pictura. Ella nu ţine cure de slăbire, şi îi place vinul roşu. Ella crede într-un Dumnezeu al celei de-a treia şanse şi în emanciparea femeilor. Ella ştie să facă zacuscă cu ciuperci şi aranjamente ikebana. Ella este perfectă!…
Cubaaaa…libre! Laguna del Tiempo…. deeeel tiempo. Laaaa…guna. La cabezza…por UNA!… cabezza. Îmi ascult vocea de parcă ar vorbi altcineva. Am băut doar câteva pahare de rom. Şi îmi place să mă aud vorbind în limba spaniolă, lungind silabele cu vocea unui beţiv. Îmi place la nebunie limba spaniolă – am ales Cuba şi din această cauză. Cuvintele îmi vin în minte fără noimă si sonorităţile se topesc în ritmuri de salsa, reggae şi speluncă rastafa cu miros de iarbă indiană. Lenevesc pe o plajă cubaneză, sunt singur şi fericit, la capătul pământului; sunt singur şi damnat la capătul pământului. Sunt la capătul lumii.
Columb a venit aici acum… câţiva ani, şi a fost fericit doar o clipă. S-a înşelat amarnic, pentru că nu a găsit ce spera şi nici măcar nu se afla acolo unde credea că este. Don Cristobal, Santa Maria, Nina, Pinta, mirodenii. Apuci un drum şi dai de o răscruce. Unii rămân pe loc o viaţă întreagă tot întrebându-se încotro să o apuce. Nu sunt curioşi, sau poate nu au curaj. Dar dacă îţi plac mirodeniile, dai cu zarul şi alegi o direcţie. Îmi plac scorţişoara şi piperul. Am ales! Îmi place Ella.
Mai iau o gură de rom. Soarele trece dincolo de cocotierii aplecaţi peste apa limpede, peste nisipul alb. Umbra şi briza îmi golesc mintea de gânduri. Nu mai pot să bângui nici măcar un amărât de cuvânt spaniol. Ce ar fi dacă am scăpa de gânduri? Dacă am reacţiona doar la simţuri ? Am deveni una cu natura. Ca fluturii. Ca îngerii. Dar atunci nu am mai iubi, iar eu nu aş fi cunoscut-o pe Ella. Nu aş mai fi făcut dragoste cu ea şi nu m-aş mai afla aici, acum, pe ţărmul unei lagune din Marea Caraibelor, cu nume de cântec, de tango. De vis cu Ella.
Una este să cauţi şi altceva este să fugi. Ce caut eu pe o plajă din Cuba, mai bine zis, de ce am fugit aici? Nimeni nu fuge în Cuba! Dimpotrivă. Şi mai rău ca orice, unde naiba să mă mai duc de aici? Am ajuns la capătul sforii şi nici măcar nu am ieşit din labirint. Nu scrie nicăieri ce să faci într-o situaţie ca asta. Am citit toate cărţile şi am văzut toate filmele şi nu găsesc un amărât de răspuns! Mincinoşilor! Vânzători de iluzii! Nici măcar romul nu mă ajută. Sunt aproape beat. O iubesc pe Ella. Am fugit de Ella.
Serile din Almeria sunt lungi şi miros a coajă rasă de lime, rom, alge si banane răscoapte. Străzile sunt ponosite ca o haină veche, roasă şi ruptă pe la cusături. Două restaurante în care nu poţi să mănînci decît peşte. Sau să bei rom ieftin. Biserica din piaţa centrală, albă, austeră, cu clopotele care cheamă umbrele conchistadorilor la slujbă. Dar asta se întâmplă rar. Aici Credo se cântă, se fumează, se amestecă cu sânge de pasăre în orgii noctambule. “Et cum spiritu tuo”… E cald şi nimic nu mişcă. Decât marea.
De câteva luni lucrez ca medic la spitalul regional din Almeria. Programul de lucru este între opt dimineaţa şi amiază. Nu este mare scofală, tratăm bătrâni senili şi bolnavi cronici, aduşi din când în când de fii care vor să scape câteva săptămâni de un stomac inutil. Sunt puţini. Oamenii se sting brusc, ca ploile tropicale. Cazurile grave le trimitem la Santa Clara cu o salvare de pe vremea lui Che, hodorogită şi ruginită ca şi cele două Cadillacuri, singurele taxiuri din Almeria, care leagă piaţa centrală de gară.
Don Isidro, cel mai în vârstă dintre cei doi şoferi de taxi, m-a adus cu un an în urmă la postul de poliţie din Almeria. Venisem cu o excursie la Havana şi m-am hotărât să rămân, conştient că rup orice legatură cu lumea. Dar mai ales cu Ella. Era o formă de sinucidere “curată” – fără morţi, anchete, dezvăluiri stânjenitoare. Cu siguranţă poliţia ar fi verificat convorbirile şi mesajele mele ar fi fost descoperite, ca şi relaţia mea cu Ella. Soţul Ellei ar fi aflat în cele din urmă, iar viaţa Ellei ar fi fost devastată. Nu doream asta. I-am trimis un mesaj patetic de adio şi o adresă: Cuba. Atât.
Ne iubeam de 12 ani şi nu aveam curajul să ne unim vieţile. De neînţeles. De neîndurat. “Numele trandafirului” te poate urmări o viaţă întreagă. Ce nebunie, mi-am zis când l-am citit pe Marquez – cum poţi să iubeşti fără speranţă o viaţă întreagă, doar dacă nu ţi-au luat caldura şi holera minţile! Romantismul este o chestie fumată de două sute de ani… Sepukku! Asta-i soluţia şi… Oare? Dragoste, datorie, onoare. Cum să mori ? De sabie – Mishima – sau de dor. Sau de glonţ. Glonţul este fier. Un samurai trebuie sa moară de fier, atunci când nu-şi mai poate apăra stăpânul, dojo-ul, onoarea. Ella este stăpânul meu. Este dojo şi haiku, este tot ce am găsit mai bun în drumul meu, vreodată. Între timp Ella a născut şi totul s-a complicat ca un film neorealist.
Am trăit ani de zile într-o ficţiune, asumându-mi identităţi de idolatru, captiv în lumea cărţilor, paralel cu o realitate care ideologizase fericirea şi împărţea libertatea pe cartelă. Comunism. Realismul socialist. Cine nu a simţit tentaţia evadării în imaginar, în metaforă, acela să arunce primul cu piatra! Mi-am ridicat singur castelul din copaci şi am inventat tot ce îmi trebuia ca să-mi fac viaţa suportabilă. Mi-am construit sanctuarul din pietre de Steinbeck şi Hemingway, din Fitzgerald şi Pasternak, din vechi şi noi testamente, din tot ce am găsit prin rafturi prăfuite de biblioteci interzise. L-am făcut impenetrabil şi invizibil pentru nebunia de afară. Până când am cunoscut-o pe Ella şi brusc, m-am trezit gol şi ridicol, vulnerabil, într-o lume de interdicţii, tabuuri şi sfinţi răstigniţi pentru păcatul de iubire. O lume reală ca o boală incurabilă. Nu se întâmpla în Casablanca, pe Riviera, sau pe Muntele măslinilor. Iubeam cu râvna acelor corinteni, încrezători în epistola sfântului. Dar eram eu un sfânt? Avea dragostea mea vreo urmă de sfinţenie? Sau eram doar un proscris care încalcă legi de moarte? Am ieşit din sanctuar cu o sete nebună de viaţă, de iubire. Şi am găsit o dragoste imposibilă şi chinurile iadului. Aşa că am ales din nou: o vacanţă de vis în Cuba! Gustul adevărat de Daiquiri, ţigările de foi şi salsa, pe urmele piraţilor din Caraibe. Te iubesc, Ella. Atât de mult încât pot să-ţi las viaţa în pace. Am plecat în căutarea unui nou sanctuar.
Le-am spus că îmi place Buena Vista Social Club şi Ibrahim Ferrer şi… romul cubanez. Că mă dau în vânt după Che. Că vreau să mă întorc la natură şi să retrăiesc viaţa în simplitatea ei cea mai pură. Că pot să fiu medic sau director de spital, sau chiar ministrul sănătaţii. Le-am vorbit de management sanitar, costuri, economie, companii farmaceutice, vaccinuri şi programe sociale. Am trăit zeci de ani într-o dictatură comunistă şi asta m-a ajutat să pot fi credibil. Ştiam ce vor să audă şi limbajul pe care îl înţelegeau. Şi mai ştiam că pot să arunc cheia în spate: de aici nu se mai pleacă! “Lasciate ogni speranza voi ch’entrate”… M-ar fi putut testa şi cu detectorul de mincini. Mi-ar fi putut smulge unghiile. Ar fi aflat de Ella.
Dar nu au făcut nimic din toate astea. Au fost politicoşi, s-au scărpinat după ureche, au ieşit şi au intrat în camera în care avea loc “interviul”, de zeci de ori. Cei din serviciile speciale au apărut după câteva ore. I-am recunoscut după costumele ieftine, identice şi ochelarii de soare. Nu, nu înfăptuisem nici o crimă, nu aveam datorii, nu fusesem internat în vreo clinică de psihiatrie, nu călătorisem niciodată în Statele Unite şi nu iubeam yankeii. Embargoul este o prostie, socialismul este cea mai umanistă doctrină. Castro este un erou, iar eu vreau să mi se dea un bungalow pe malul mării cu apă, toaletă, şi curent electric. Am stat în sediul poliţiei trei zile, după care m-au mutat într-un hotel folosit de oficialii cubanezi şi uneori de turiştii străini, care preferau natura mai sălbatică din Almeria resorturilor de lux de lângă Havana.
Laguna del tiempo. Reciful. Refugiul. Era un grup de pavilioane în care se aflau apartamente, cu tot ce are un hotel modest de trei stele. Toate dădeau spre mare, prin terase largi. Veneau mai ales englezi si americani, pentru apele bogate în peşte. Marlini şi tarponi. Şi, bineînţeles, pentru salsa şi rom.
O săptămână mai târziu, m-au numit director consultant la spitalul regional, mi-au dat o rablă de Pobeda, cu un şofer care probabil avea obligaţia să nu mă scape din ochi, cel puţin o vreme. Locuiam într-o cabană cu două încăperi, aflată la câteva zeci de metri de ţărm. O terasă pe care se afla un jilţ de răchită, din acelea care se leagănă, se deschidea spre mare. Îmi aduseseră un coteţ de tablă care semana a frigider şi un pick-up, o marcă rusescă. Câteva discuri. Câteva sticle de rom. O carte de Tolstoi.
Împărţeam plaja cu turiştii cazaţi la Laguna del Tiempo. Încercam să o uit pe Ella. Încercam să rămân în viaţă, în afara timpului, a grijilor de orice fel, a amintirilor. O legumă senzitivă, îmbibată cu rom.
Ella are ochii de un verde turcoaz. Plaje albe, ale frunţii şi obrajilor, se pierd în întunericul parfumat al părului de culoarea vinului burgund. Viaţa cu Ella este ca o călătorie pe mare. Superbă. Periculoasă. Sprâncenele expresive, un nas aproape obraznic şi buzele de o senzualitate discretă, formează recifele acestei feţe care mă fermecaseră cu doisprezece ani în urmă şi pe care le vedeam acum, de fiecare dată când priveam marea. De fapt, orice îmi amintea de ea. Aerul mirosea dimineaţa a parfum “L’eau d’issey”. Voluptatea sărutului. Rodin mi-a deschis ochii, dar ce diferit a fost totul.
După ce se lăsa întunericul era cel mai rău. În primele săptămâni îmi trebuiau multe pahare de rom ca să pot adormi. În câteva nopţi m-am trezit dimineaţa pe plajă, fără să-mi amintesc cum am ajuns acolo. De fapt nu poţi să uiţi. Nu vrei să uiţi.
“Are să-ţi treacă”, spunea Ella, când am încercat să rupem ce era de rupt. Îţi trece după vreo trei sute de ani, când eşti prea bătrân ca să-ţi mai aminteşti. Umbra emirului în Alhambra. Grădini care durează cât zidurile care dor. Taj Mahal. Eu nu ştiu să uit, Ella. Eu construiesc ziduri şi plantez înauntrul lor grădini, apoi plec. Plec pentru că mi-e frică să văd trandafirii călcaţi în picioare, să văd fântânile zdrobite, să văd paragina care ucide sufletul. Există dragoste la vremea holerei, Marquez? Eşti bătrân doar atunci când nu mai ştii să iubeşti. Şi dacă da, cum poţi să uiţi ? Ar însemna să chemi moartea. Uitarea este holera sufletului. Şi când te vindeci – dacă te mai vindeci vreodată – urmează singurătatea, mai rea ca moartea…
Laguna del Tiempo. E un nonsens – aici timpul a uitat să mai curgă. Nu este decât marea şi nisipul. Şi turiştii englezi care au sosit săptămâna trecută. El vicepreşedinte de bancă, ea decorator de grădini, la vreo treizeci şi cinci de ani. Am petrecut câteva seri împreună.
“Nimic grav, doamnă: poate o înţepătură de păianjen şi o reacţie alergică. Comprese reci. Pe aici nu sunt păianjeni veninoşi. Nu există venin sau răutate în zona lagunei.”
“Nu eşti de pe aici, doc, ai un accent ciudat. Eşti italian?”
“Nu, Linda, sunt doar în trecere – caut o mirodenie sau… Indiile de Vest. Sau poate este doar penitenţă pentru păcate hamletiene. Sunt din estul Europei.”
“Nu se poate să fi greşit atât de grav doc, încât să cauţi iertarea la asemenea depărtare de casă.”
“M-am îndrăgostit, doamnă, şi ăsta este un păcat colosal, ştiţi şi dumneavoastră. Jude the Obscure cu variaţiuni şi adaptat la timpul nostru. Am tulburat acvariul cu peştişori…”
“Eşti romantic doc – şi ai haz. Şi ştii o mulţime de poveşti.”
“Când am să încetez să vă mai spun poveşti, puteţi să mă îngropaţi, Linda. ”
“Atunci nu poţi fi prea nefericit doc – cred că este timpul să te tratăm cu un scoţian de 21 de ani; soţul meu cară mereu cu el o provizie. Face bine la mustrările de conştiinţă. În plus, m-am săturat de caipirinha. Hai doc, ce-ai pregătit pentru seara asta? Ţi-ai adus sacul cu metafore?”
“Accept doamnă. Îmi plac cimpoaiele şi esenţele tari. Iar mustrări am cât pentru o sticlă întreagă! Am fi mai trişti fără metafore, Linda. Ian lucrează cu bani, pentru el este mai simplu, nu are nevoie de sinonime şi floricele!”
Am băut cu ei pe terasă, privind în noapte dungile de spumă ale valurilor. Ella. Ella. Şoaptele mării, ţipete de păsări în păduri întunecate. Lacrimi care curg în baricul cu sângle malt. Ziduri reci în ceţuri. Inima mânăstire. Adagio în întunericul nopţii.
“Doc, ea ştie că eşti aici?”…Tăcere. Cocotierii se sărută cu marea.
“Nu sunt nicăieri, mylady. Sunt un sânge în alt corp, o inimă transplantată. Am ajuns o poveste a lagunei.”
“Toţi avem câte o poveste, doc, dar fiecare poveste are două variante, sau chiar trei!”
“Da, de obicei poveştile se complică. Nu voi, englezii, aţi inventat puritanismul, apoi v-aţi împrăştiat prin America căutînd libertatea religioasă? De aici şi până la trabucul lui Clinton, este chiar o poveste interesantă. În ţara mea se zideau fiinţele dragi în zidurile mânăstirilor ca să dureze. Şi apoi săream de pe acoperiş, dar nu pentru că aveam remuşcări, ci pentru că cineva, un tip rău şi gelos ne trăgea scara. Uneori vrem să simplificăm totul şi să ne tragem sufletul. Iubirea ar trebui să fie curată ca lacrima, dar nu este. Ai mei au un cântec care se cheamă Blestem – este înfricoşător! Nu poţi părăsi fiinţa iubită fără să rişti o pedepsă mortală. Unde pleci, Ian?”
“Linda, nu mă gândesc să te părăsesc. Mă duc doar să mă culc dragilor, discuţia asta este prea complicată pentru mine şi în plus, mâine am de prins nişte tarponi – vii la pescuit, doc?”
“Nu pot Ian, am o zi grea la spital, poate în weekend. Unii mai şi lucrează în ţara asta.”
Rămăsesem singuri pe toată plaja. Am tăcut o veşnicie, apoi i-am simţit mâna atingându-mi fruntea. I-am privit silueta învăluită de întunericul nopţii. O fiinţă fără chip, fantomatică
“Nu vreau nimic de la tine, doc, o clipă am crezut că visez. Sau poate că am băut prea mult. Cu siguranţă am băut prea mult.”
“Nu eşti fericită, Linda?”
“Las-o baltă… Eu sunt ultima redută a sufragetelor. Noi bem mai mult ca bărbaţii, doc. Nu citeşti asta în toate ziarele? Suntem victoriene în principii, dar ne purtăm uneori ca nişte fani de-ai lui Arsenal. Ce înţelegi tu prin fericire? Ian este un soţ foarte bun, am doi copii aproape normali, câteva prietene în Cambridge, o casă cu gradină, pot să văd lumea; ce spui tu sună periculos doc, fericirea cere un preţ prea mare. ŞtiI doc, s-o ia dracul de fericire! Aş fi vrut să fac dragoste cu tine… Nu mă lua în seamă, vorbesc prostii!… Cum o cheamă?”
Gândurile mele plutesc spre ţărmuri îndepărtate. Ella. Lara, Catherine… Are o mie de nume şi nume de cântec. Claire de lune. Aşa o cheamă : “Claire de Lune”. Stau pe malul oceanului lângă o femeie necunoscută, aproape beţi amândoi şi simt un val de tristeţe care îmi trece peste cap trezindu-mă din aburii alcoolului.
Valuri clipocind în întuneric, şiruri de spumă fosforescentă. Neruda, Ovidiu. De ce poeţii sunt exilaţi la malul mării? Marea – început a tot ce este. Porturi cu pânze care vin şi pânze care pleacă. Cu beţivi şi poeţi. Cu piraţi şi robinsoni.
“O cheamă Ella”. Mă simt lucid şi real ca într-una din dimineţile acelea de noiembrie, de acasă.
“Doc, cum arată Ella?”
“E frumoasă. O frezie într-un porţelan de Delft. Nici nu ştii dacă este adevarată. Nici ea nu ştie cât este de frumoasă, în toate felurile posibile.”
Oricâte metafore aş folosi, tot nu ai înţelege, Linda! Eu am aflat când era deja prea târziu. Dar eu ştiu ce nu va şti nimeni despre Ella. Diamantul nu este niciodată limpede şi sunt atât de puţini cei care au harul să-i găsească lumina, fără să-l distrugă. Atunci cînd am înţeles, ca şi Marquez, că nu contează ce reprezintă lucrurile ci ce semnificaţie au ele, viorile au tăcut. O linişte de moarte a învăluit totul. Am făcut tot ce am putut ca să ţin asta ascuns de Ella, cât mai mult timp, până când am ajuns în faţa inexorabilei alegeri. Am fost laş sau doar atunci am avut cu adevărat curaj? Întâmplător mi-a căzut în mână pliantul acela despre Cuba. Era cel mai bine pentru toţi, cel puţin aşa am crezut.
Şi iată-mă într-o noapte, la un an distanţă, povestindu-i unei străine despre Ella. Îmi doream asta. Nu spusesem nimănui despre Ella. O poezie de spus, Maitreyi, într-o noapte a tuturor iguanelor legate de picior de balustrada vieţii. O confesiune făcută mării. Îţi mulţumesc, Linda. E ciudat cum funcţionează intuiţia feminină. Cu Ian aş fi vorbit despre politică şi whisky. Sau despre tarponi. Este mai bine pentru el că a plecat să se culce. Şi pentru mine…
“Dacă n-ar exista Ella, aş fi vrut să facem dragoste doc – aş fi vrut să mă iubeşti la fel de mult, măcar o noapte. Şi apoi să mă întorc la Cambridge şi să am la ce mă gândi restul vieţii. Nu l-am înşelat niciodată pe Ian. Nu crezi că ar fi timpul să o fac? Este atât de sigur de mine că mă enervează. Nici măcar o umbră de gelozie. De parcă aş fi barca din garaj… hm, bietul Ian…”
“Rămâi în zona ta de comfort, Linda. Este mai sănătos. Ian sau altul; suntem toţi variante ale aceluiaşi tipar.”
“Nu mă dezamăgi, doc! Chiar ai simţul umorului. Ian îşi va primi mâine tarponii – în fond pentru asta a venit până aici. Pe mine mă are fără nici o bătaie de cap. Şi crede-mă, dacă ar trebui să zidească pe cineva în zidul bucătăriei ar pune un Glenlivet de vârsta mea. Ian mă iubeşte… în felul lui.”
Am râs amândoi. Uneori pare atât de simplu!
“Ai râs doc. E prima dată când te văd râzând cu sufletul – cred că nu este totul pierdut.”
“Nu mă cunoşti de prea mult timp Linda – pe vremuri râdeam, îi plăcea Ellei. Îmi cerea să râd ca să fie sigură că mi-e bine.”
“De ce n-o chemi aici, doc?”
“Unde? În fundătura asta?”
“Ba nu doc, eu cred că este paradisul.”
“Pentru ca ai unde să te întorci Linda, ai o casă cu grădină şi nişte prietene. Şi trebuie să ai grijă de undiţele lui Ian.”
“Te va găsi, doc. Noapte bună. Vino şi mâine seară să bem ceva. Azi nu mi-ai povestit. Nu-ţi fac nimic, stai liniştit.”
Am simţit sărutul ei pe buze şi am zâmbit. Parcă ne-am cunoaşte de o viaţă. Noapte bună, Linda. Sărutul tău are tandreţea unei povestiri de Emily Bronte şi savoarea unei plimbări prin Soho. Mi-ar fi plăcut să o cunoşti pe Ella. V-aţi fi plăcut cu siguranţă! Sau nu?…
Nu m-am dus la ei în serile următoare şi nici în weekend. Mi-am petrecut duminica în Havana, bântuind cheiurile şi cârciumile , ascultând muzică şi golind pahare de rom cu lime, căutând o prostituată mai spălată. Nu am avut noroc, aşa că am plecat spre lagună cu Pobeda lui Castro, pe jumătate beat, cu simţurile amorţite. Dimineaţa am văzut biletul pe prag: “Vino deseară Hamlet, tristule prinţ din Almeria, altfel te vom vâna cu ogarii, ca pe vulpe! Şi scuze, am găsit uşa deschisă şi ţi-am cotrobăit prin hârţoage. Am văzut poza! Este frumoasă, doc. Ai avut dreptate.” M-a pufnit râsul. Ella îmi trimisese cu doi ani în urmă o fotografie de paşaport, pe spatele căreia notase noul ei număr de telefon. Era tot ce mai aveam de la ea. Am plecat spre spital fără chef, mahmur şi confuz. Pisăloagă femeie, Linda!
“V-au căutat de la ambasadă, excelenţă.” Fernanda îmi face curat în mica încăpere de la spitalul regional din Almeria, în care îmi ţin cărţile. Nu stau prea mult acolo, pereţii sunt jupuiţi, mobila dă să se desfacă. Singurul lucru vesel din biroul meu este mutra fericită a lui Fidel, de pe perete. Adelante Fidel ! În fiecare dimineaţă îi fac cu mâna. Socialismo o muerte, bătrâne! Mai degrabă muerte, că de socialism s-a ales praful. Dar cine sunt eu ca să te judec?
“V-au lăsat un plic la compagnero director. Sper că nu este nimic rău.”
Nu, Fernanda, fii liniştită, poate mă caută prieteni din ţara mea. Ambasada, rup plicul: ”Domnule Doctor, vă rugăm să ne transmiteţi datele dumneavoastră, de identificare… şi să ne confirmaţi…adresa actuală…etc”. Ce mai vor şi ăştia? Cine are treabă cu mine? Este rutină, sau mă caută cineva? Ella? Un frison m-a străbătut din cap până în picioare.
A fost o zi lungă cât un roman de Dostoievski. Mi-am făcut de lucru. Pentru că în fibra sufletului meu ştiam şi simţeam nevoia să vorbesc cu Linda. Pentru a câta oară străbătusem deşertul? Fusese cea mai lungă despărţire de Ella, dar avea să fie şi ultima. Când speranţa se destramă în insomniile nopţii – şi au fost atât de multe astfel de nopţi – de undeva se aude în surdină un cântec. Nu ştiu ce este şi dacă îl mai aude cineva, dar pe mine m-a ajutat să o iau de fiecare dată de la capăt, oricât de lungă ar fi fost noaptea. Pentru că povestea nu se termină niciodată. Am citit cu râvnă, cu disperare, am absorbit ca un burete uscat tot ce au povestit alţii, am devenit dependent. Poate că asta m-a făcut să iau viaţa în piept cu exaltare, cu pasiune, cu furie uneori. Am văzut aproape în orice o poveste. Apoi am aflat de la Mario Vargas că poveştile sunt sângele care hrăneşte spiritul. Şi că trebuie să străbaţi distanţele şi să-ţi împărtăşeşti poveştile cu alţii. Dacă stăm pe loc, povestea moare. Sunt alte glasuri. Fiecare plecare este o promisiune, fiecare revenire este un nou început al poveştii. Cum de ai ştiut Mario Vargas ? Povestaşul a fost pentru mine ultimul test şi ultima provocare. Tu şi Marquez m-aţi călăuzit în afara sanctuarului. Dar nu mi-aţi spus mare lucru despre dragoste. A trebuit să aflu singur şi să-mi trăiesc propria poveste, în voluptăţi şi chinuri de neîndurat. Până azi! Pentru că azi, povestea mea va intra în partea ei liniştită, când nu mai este nimic de dovedit, nimic de cercetat. Am să primesc ce-mi dă viaţa, fără ambiguităţi, fără metafore; am să-mi adun curajul şi am să distrug toate sanctuarele care m-au făcut nefericit. Nu vreau decât un cuvânt. Unul singur.
Am urcat treptele terasei cu inima să-mi spargă pieptul. Aceeaşi emoţie de acum doisprezece ani. O orhidee agăţată de clanţa uşii. L-am auzit pe Ian râzând. Cu siguranţă că prinsese mulţi tarponi. Apoi am auzit-o pe Linda vorbind cu cineva.
Ella! Simţeam că este acolo. Am pornit încet spre pavilionul englezilor, savurând fiecare pas. În treacăt, am privit ca de obicei reciful. Marea era calmă şi limpede. Ne întoarcem acasă, sau putem pleca oriunde, o vom lua şi pe Maria cu noi; cunosc nişte avocaţi buni. De undeva se auzea un cântec de Ibrahim Ferrer. Seara mirosea a “l’eau d’issey”…
Citiţi şi
Charlie Chaplin și Oona O’Neill – o dragoste considerată imposibilă, dar care a biruit timpul
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
