Pe sub castanii cu flori ca nişte lumânări conice, alb-rozii sau pe sub castanii ruginii, în toamne blânde, cu miros de zacuscă şi ardei copţi, o bătrână chioampă îşi târăia hârşâit picioarele încălţate în pantofi clămpănind, prea mari pentru ea, bărbăteşti, zi după zi, lună după lună. O ceată de copii, ca un alai de gâşte gălăgioase, se ţinea scai după ea, cu îmbrânceli şi hăhăieli, cu ţipete şi ocări neruşinate, de-ai fi zis că te găseai într-un vodevil ieftin. Paulina zâmbea nătâng şi cele două linii, care-i ţineau loc de ochi, se prelungeau oarbe spre urechile-i clăpăuge ce-i ieşeau de sub părul sârmos, de forma unei clăi de fân uscat, atârnându-i în dezordine până la umeri. Nasul coroiat îi cădea molatic spre gura ştirbă, împrăştiată în surâsul acela ingenuu, de copil bătrân, retardat. Paltonul cafeniu cu bumbi lipsă, cu mâneci pătate şi prea lungi, cu buzunare descusute, atârna pe ea ca pe sperietoarea de ciori pe care o văzusem în mijlocul lanului de porumb din grădina bunicului.
Când o vedeam pe Paulina însoţită de cortegiul acela strident, treceam strada sau făceam cale-ntoarsă cât ai zice peşte. Şi o vedeam aproape în fiecare zi, când mă întorceam de la şcoală. Uneori, o găseam pe scările de la intrarea în bloc. Stătea singură, cu surâsul acela tâmp lipit pe faţa ei bătrână şi urâtă, cu riduri adânci între sprâncene şi pe obrajii fleşcăiţi, muşcându-şi aproape nasul cocârjat cu cioturile de dinţi ce-i mai rămăseseră în gură. Uneori mârâia ceva ce aducea a cântec de leagăn – tânguitor de parcă-şi jelea toată viaţa ei urâtă şi goală, sfâşietor de fals şi penibil de sfios. Alteori, cu acelaşi surâs întipărit pe faţă, o găseam în mijlocul batjocurei: gaşca de zavragii îl aţâţa pe Marnix, ţigănuşul, de altfel cuminţel şi simpatic, de la doi, care-i cânta Paulinei: „O ţigancă, bum-bum-bum/ Spală ti&da cu săpun…” Hohote de râs şi bătăi din palme şi din picioare în ritmuri drăceşti o înconjurau pe bătrâna femeie care asista placidă la spectacolul grobian oferit de mucoşii obraznici. Câte unei mame sau câte unui tată i se făcea milă de Paulina şi desfiinţa adunătura de mocofani mici, dându-i femeii câte-un bănuţ să-şi ia covrigi sau pâine. Femeia se îndepărta îndoită de şale, secundată de schelălăieli, în toată impunitatea bandei de gălăgioşi.
Pe vremea aceea, o veste brutală fulgeră orăşelul nostru. Blocul nostru, îndeosebi, fu stigmatizat de această ştire ca umărul unei curtezane de fierul roşu. De pe acoperişul blocului nostru cu zece etaje, se aruncase o tânără. În oraş, pe la toate colţurile, numai despre asta se vorbea. În acea zi, ca de obicei, venind de la şcoală, îmi pregăteam, încă de la intrarea în bloc, cheia ca să deschid uşa de la apartament. Îmi târâiam cu anevoie ghiozdanul mai mare decât mine, când un pâlc de vecini îmi atrase atenţia: unii cu mâinile la gură ca trăzniţi de cine ştie ce atrocitate, alţii cu ochii măriţi de groază, unii ascultând duşi pe gânduri, alţii gesticulând încrâncenaţi. Îmi baricadau calea. Oamenii aşteptau poliţia. N-am priceput deloc ce se întâmpla. Dar agitaţia, gesturile nervoase, feţele descompuse de îngrijorare şi spaimă îmi spuneau că ceva nemaiîntâmplat se întâmplase. Târâindu-mi mai departe ghiozdanul, am trecut de pâlcul de vecini, cu gând să urc în lift, să mă duc acasă. Abia atunci, parcă trezit din somn, moşul de la opt s-a repezit şi m-a prins de mână: „Nu o putem lăsa să se ducă acasă. S-ar supăra mamă-sa şi tat-su, dacă am lăsa-o acum singurică cuc!” le zise el celorlalţi. Toţi se uitau uimiţi la mine, de parcă aş fi fost desprinsă dintr-o altă lume… Şi da, eram pe lângă ei ca o coala de hârtie nescrisă, făceam parte dintr-o lume din care ei ieşiseră odată cu sinuciderea acelei nefericite tinere despre care cu groază luaseră la cunoştinţă. Ne separa o moarte.
În ziua aceea, am mâncat la vecina de la parter. Când mama şi tata au venit seara acasă, cu chipurile zugrăvite de nelinişte, panică şi groază, de parcă vorbiseră cu ceilalţi să le întregească echipa, au început sa mă pupe şi să mă strângă în braţe, ca după o lungă călătorie. După multe discuţii cu vecinii, din care eu nu prea înţelegeam ce şi de ce „e o tragedie”, dar pricepeam cam pe jumate că „nesocotita de fată nu a putut suporta situaţia”, ne-am dus, în sfârşit, acasă, în apartamentul nostru de la zece. Înainte de a intra în casă, mama şi tata s-au tot uitat în sus, pe casa scărilor. Schimbau între ei priviri cu subînţeles şi aceeaşi groază zăbovea suverană pe chipurile lor subit subţiate şi gălbejite. Simţeam gravitatea situaţiei, tensiunea ei, în timp ce mintea mea se străduia fără izbândă să pătrundă semnificaţia cuvântului „tragedie”. În seara aceea, mama mi-a tot povestit că viaţa e uneori complicată şi că proştii nu ţin cont de planurile lui Dumnezeu cu noi pe pământ şi hotărăsc ei în locul Lui când să plece. Că aşa s-a întâmplat şi cu fata aceea fără minte, care pentru „un purtător de nădragi ordinar” şi-a pus capăt zilelor şi că „Nicuşor, ea nu o să ajungă în rai. Iadul o mănâncă, biata de ea!”
Când auzeam de rai şi de iad, vedeam deja armate de îngeri cu aripioare şi chipuri blonde şi bucălate şi draci negri cu coarne, cozi lungi şi furci, aşa cum erau desenaţi în cărţile sfinte ale bunicii. O frică nemăsurată mă cuprindea, numai gândindu-mă la focul veşnic şi mă miram în sinea mea cum o femeie putea să aibă atâta curaj ca să moară, aruncându-se de pe blocul nostru aşa de înalt – prinsesem discuţia dintre mama şi tata – pentru „un purtător de nădragi ordinar”. Dar mama zicea că ăsta nu era curaj, că fata fusese foarte slabă. Şi asta mă punea şi mai tare în încurcătură pentru că eu nu îndrăzneam niciodată să mă apropii de marginea blocului, când mă urcam cu tata ca să învârtim de antenă, când el voia să se uite la vreun meci de fotbal. Însă acum eram bucuroasă că nu aveam curaj şi îmi puneam mari speranţe măcar într-un colţişor de rai!
Dar până la colţul de rai, în tumultul acela de discuţii, de vorbărie despre de ce? şi cum?, care a durat săptămâni întregi, ba chiar luni, eu trebuia să intru în casă şi să stau câteva ore singură până veneau ai mei de la serviciu. Când ajungeam la cărămida pe care trebuia să mă sui ca să deschid uşa apartamentului nostru, mi se părea că cineva îmi urmărea fiecare mişcare, că doi ochi sticlind de neviaţă mă urmăreau, că cineva îmi sufla rece în ceafă. O spaimă vecină cu nebunia punea stăpânire pe mine şi nu de puţine ori am mâncat prin vecini, aşteptând să se facă ora patru, când mama sau tata aveau să vină de la muncă şi să mă recupereze de pe la alte case. Odată, sătulă să tot stau ca un căţel pribeag pe la unii sau alţii, am hotărât să sfinţesc casa ca să alung strigoiul din ea. Împreună cu o prietenuţă de-a mea, am umplut o candelă cu ulei, şi cu beţe de chibrituri am făcut cruci pe toţi pereţii, de-au trebuit ai mei să văruiască toată casa, deşi bieţii de ei, nu prea-şi puseseră în gând să o facă anul acela.
Cam pe atunci, Paulina dispăruse. Nu se mai vedea pe nicăieri sau nu mai aveam eu ochi pentru ea. Lupta mea cu fantoma fetei care se sinucisese, aruncându-se de pe blocul nostru, se prelungise dincolo de câmpul de vizibilitate al părinţilor mei. Deşi, după câteva săptămâni, la noi nu se mai vorbea despre „sărmana fată fără minte”, nici despre rai sau iad şi nicidecum despre „sfinţirea casei”, ca şi cum toate crucile de pe pereţi îmi fuseseră iertate, răscumpărate fiind de moartea aceea care zguduise oraşul, eu eram încă în doliu şi spaime.
Odată, întorcându-mă de la şcoală, curiozitatea mă împinse să mă îndrept spre un loc pe care până atunci îl ocolisem şi care mă îngheţa numai privindu-l de departe. Locul pe care fata căzuse era un fel de mic crater inform, pe care mult timp iarba rămăsese ca arsă, lipită de pământ, veştejită. Vedeam câteodată de departe vecini şi chiar copii curioşi uitându-se la groapa amorfă pe care trupul acela tânăr, în care se zbătuse o inimă nefericită, îl lăsase în pământ. Îl primise pământul cu împotrivire, se răzvrătise şi se lăsase în jos de durerea tinereţii curmate brusc. Eu nu îndrăznisem niciodată să mă apropii de locul blestemat care fusese martorul ultimelor clipe din viaţa tinerei. De obicei, treceam ca o săgeată prin dreptul lui când veneam de la şcoală. Simţeam cum o căldură mare îmi cuprindea tâmplele, inima îmi bătea mai repede, respiraţia îmi devenea agitată de câte ori treceam pe stradă, prin dreptul găurii aceleia. Deşi cam vreo zece metri mă despărţea de ea, îmi imaginam că groapa aceea m-ar putea sorbi ca o gaură neagră din univers. Mă scurgeam spre casă cu iuţeală şi de fiecare dată acelaşi gând mă bântuia ca şi năluca fetei: oare la ce s-o fi gândit ultima dată?, oare nu i-a fost frică că nu va ajunge în rai?
Dar în ziua aceea curiozitatea îmi fu mai puternică decât teama. Era o zi zăpuşită de iunie şi vacanţa de vară se apropia încetişor, dar hotărâtă, ca omul domol care ştie ce vrea. Eram singură şi-mi târâiam apatică, ca de obicei, ghiozdanul spre casă. Printre castanii robuşti ce despărţeau strada de parcela de iarbă dintre două blocurile-turn, am reperat iute adâncitura în iarbă de care-mi era atât de frică. Ca atrasă de un magnet, ca prin vis, m-am îndreptat spre „acolo”. Îmi bătea inima ca unui pui de vrabie căzut din cuib, căldura mă ameţea, dar mergeam hotărâtă ca un somnambul spre borta afurisită. Am ajuns şi, cu febrilitatea unui bolnav de friguri, am început să mă învârt în jurul locului pe care atâta timp îl evitasem. Mi-era o frică soră cu moartea, dar ceva mult mai puternic decât frica mă ţinea pe loc. Mă uitam fascinată, ca în transă, la „locul acela”; timpul şi spaţiul îşi aboliseră funcţiile. Existam doar eu şi „locul”.
Deodată, ceva sau cineva îmi atinse braţul. Şi-atunci am simţit un şarpe de gheaţă, unduindu-mi-se pe şira spinării. Simţeam cum mi se ridica efectiv părul pe creştetul capului, ca în comediile cu Stan şi Bran, doar că efectul nu era deloc hazliu. De spaimă, uitasem să mai respir. Îmi părea că „locul” se legăna cu mine, că avea intenţia să mă înghită uşor-uşor. Parcă vedeam firele de iarbă prinzând viaţă, rânjind grotesc şi complice unele la altele, privindu-mă ucigaş. Mi-era teamă să nu-mi prindă gleznele firave şi să mă trântească în fosa ticăloasă. Dar de unde venea atingerea pe braţ? Am ridicat capul spre castani. O faţă ridată, pocită, cu ochi miopi şi nas coroiat, cu gură lungă şi ştirbă se vădi dinspre ei, aproape de creştetul meu. Am tresărit. Nu o văzusem niciodată pe Paulina aşa de aproape. Iar de aproape era şi mai hidoasă – o sfidare a esteticului. Femeia mă privea însă duios. Ochii ei chiompi, mici, de un gri spălacit, delimitaţi de două dungi roz-roşiatice, cu gene scurte şi cenuşii, aveau în ei ceva de o tristeţe sfâşietoare. Ai fi zis că Paulina jelea moarta.
„S-a dus. Mamă-sa a înnebunit de durere. Era singura ei alinare. Acum nu mai are pe nimeni. S-a dus E greu să fii singur. Avea nouăsprezece ani. O floare de fată.”, tânguia Paulina.
Începu să-şi legene capul la stanga, la dreapta, apoi tot trupul bătrân şi slab înainte şi înapoi, aşa cum fac copiii orfani. Apoi începu să îngâne un cântec – cântecul ei de leagăn duios. Tare duios.
Faţa ei radia în soare. Fantele ochilor se închiseseră complet. Paulina era acolo, cu mine, doar cu trupul, în timp ce cu toată fiinţa ei lăuntrică căuta parcă fata ce se aruncase de pe bloc. Pe ea o bocea Paulina cu atâta jale. Magnetizată de tristeţea ei, nu reuşeam să mă desprind şi să plec. Mă uitam la ea şi parcă nu mi se mai părea atât de urâtă. Nici frică de ea nu-mi mai era. Deodată, Paulina deschise ochii. Erau decoloraţi şi blânzi.
– Îngerii trăiesc uneori şi pe pământ, ştii? Doar că oamenii nu pot să-i vadă. Unul tocmai a plecat dintre noi.
Ce ştia Paulina şi nu ştiam noi toţi ceilalţi? Ce putea vedea ea mai bine cu ochii ei miopi? Mulţi ani n-am înţeles ce vrusese să zică. Şi nici nu era important ce zisese. Dar expresia ei în soarele de vară străluceşte şi astăzi, peste timpuri, în mintea mea. În clipele de aducere-aminte, când acalmia face să se ridice în mine trăirile cele mai îndepărtate, adânc îngropate în cine ştie ce unghere din sufletul meu, figura Paulinei revine uneori la suprafaţă. Şi nu o văd nicidecum urâtă, ci ca un portret răsturnat al lui Dorian Grey.
Și tu poți scrie pe Catchy!
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.