Patru martie. Știi ce zi este astăzi, iubito? Acum doi ani, ce-i drept puțin mai târziu ca oră, intram prima dată în contact. Online. Tu ai făcut pasul. Și bine ai făcut, fără să știi la ce poate duce.
Pe atunci eram amândoi blank din punct de vedere emoțional. Ne-am trezit brusc. Nu atunci, în timp, da. Pe atunci și destul timp după, fiecare era centrat pe altceva. Tu, pe plăcerile tale fizice, eu, nici nu știu, eram autosuficient. Tu râvneai după o iubire, eu nu eram vindecat de trecut. Îți mulțumesc că m-ai trezit și că m-ai făcut să mă pliez pe tine, să te înțeleg (după mult timp, ce-i drept) și să te doresc așa cum ești, cum ai fost, fără să știi, întotdeauna. Cât timp a trecut de când ne-am întâlnit online până ți-am spus prima dată “te iubesc”? O lună? Mai puțin? Nu credeai dar sperai. Iar eu eram convins că nu te poți schimba sau adapta la ceva atât de intens ca mine.
M-ai “luat”, îmi amintesc, din lista de prieteni ai Anei Barton. După ce criterii, nu știu nici acum. Cât de orbi am putut să fim, fiecare, încât să nu vedem ce este, ce poate, celălalt? Atâta timp… Ne-am certat, ne-am înfruntat, ne-am împăcat, ne-am dat cu capul de pereți până am cedat amândoi și ne-am întâlnit într-o lună caldă de vară. La un an și ceva de la primul contact. Atât timp pierdut… Și totuși, chiar și pe atunci, construiam, încet, fără să știm și fără să ne fi propus, ce este acum. Și va fi. Da, va fi. Este o promisiune.
Știi, iubito? Azi, patru martie, te iubesc mai mult decât ieri și mai puțin decât mâine și în toate zilele, lunile, anii ce vor urma. Cum? De ce? Ți-am spus și îți voi mai spune. Vreau să învăț să înot, cu tine. Vreau să învăț să dansez, cu tine. Vreau ca “noi” să fie mai presus de orice. Și nici măcar nu spun “îmi doresc” ci “vreau”, da, poruncitor. Fără discuție și îndoială.
Citeşte şi Ne respirăm unul pe celălalt, iar lipsa doare…
Oare câți mă invidiază pentru că te-am smuls și îndepărtat de dorita (de ei) lor atingere? Nu trebuie să am un răspuns, pe câțiva îi știu. Irelevanți în context. Iartă-mă, dacă nu îți place, consideră că nu am scris și spus și transmis nimic. Mi se învârt ideile prin cap și abia le dau un înțeles logic. Cred că dincolo de noi nu poate fi nimic. Știi că pot mai mult, știu că poți și ești mai mult decât până acum. Ce avem la momentul actual este doar un preview pentru ce va fi. O știm amândoi, nici nu trebuie să o spun. Amândoi am aflat asta oarecum târziu dar, ah, cât de bine ne este de atunci încoace! Ah, că este și greu? Da. Atât de greu încât să nu reușim? Sub nicio formă. Știi de ce? Pentru că tu nu mai ești “prințesă” iar eu nu mai sunt “inert”, așa cum ai spus. De multe ori, chiar și după acel douăzeci iunie când ne-am întâlnit, în sfârșit. Pentru că iubirea mea este foc, iar a ta este pe cale să devină vâlvătaie. Pentru că sexul este altfel decât și-ar putea imagina oricine din jurul nostru. Pentru că atunci când facem lucrurile împreună, de la gătit la cumpărături, de la plimbări la mers la evenimente (ultimele nu au fost, o să fie, promit) suntem de neoprit. Suntem noi cei adevărați, nu un simulacru de relație cum au mulți. Prea mulți, în accepțiunea mea.
Știi de ce nu va fi plat niciodată? Pentru că eu, cel puțin eu, nu sunt altfel în procesul de curtare (care, oricum, nu prea a fost iar dacă ar fi fost s-a încheiat de mult timp) și în relația în sine. Noi nu putem decât să creștem în intensitate și iubire și dorință și pasiune și… tot. Nu ne putem plictisi unul de celălalt. Cu fiecare întâlnire, până acum, am introdus, voluntar sau nu, ceva nou, ceva altfel. Nu-i așa, iubito? Asta, și asta, ne ține împreună. Și nu pentru că nu locuim împreună, încă. Nicio zi nu va fi ca alta, chiar și atunci. Nu vorbește (scrie) permanent îndrăgostitul de tine ci omul eficient, rece (aș mai putea fi rece cu tine? Doamne ferește!), calculat. Altfel spus, nu sunt vorbe, nu sunt promisiuni deșarte. Știu, încă ai rețineri, poate, sau îndoieli că va fi așa. Uite-te, totuși, la noi. Creștem în fiecare zi, cu fiecare contact, cu fiecare întâlnire, uneori cu fiecare rând scris în conversațiile noastre. Mai știi ce mi-ai spus atunci, când ne-am văzut prima dată? Două lucruri, legate. “Ești frumos” și “am fi avut copii frumoși”. M-au marcat, și acum îmi umblă prin minte. Da, iubita mea, am fi avut.
Și o mică “amenințare”: îmi aparții. Nu pentru că te-am făcut să fii așa, ci pentru că, la mai mult timp decât mine, ai văzut dincolo de platoșă și mi te-ai dat cu totul. Să ne fie cald și lin, iubito! Mereu.
Pe Felix îl găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
