Nu există sentiment patern. Nu cred că există pe acest pământ vreun băiat ori vreun bărbat care să stea de dimineaţă până seara şi să mediteze la dorul de a fi tată. Şi cu toate astea, foarte mulţi bărbaţi ajung să fie tată. Oare cum este posibil o asemenea impietate sau un astfel de miracol?
Bărbatul în miniatură, băiatul adică, este socializat departe de orice impresie a căminului. Jocurile lui preferate sunt fotbalul şi killăreala – evident killăreala „monitorizată”: soldăţei de plastic, tancuri, maşini blindate, poliţişti, mercenari, şi aşa mai la vale. Cu puţin noroc, el joacă rolul pozitiv, adică îi căsăpeşte pe „băieţii răi”. Dar de ucis tot îi ucide, chiar dacă o face în numele „binelui”. Dacă se întâmplă să aibă vreo fetiţă pe lângă el, puştiul fuge de-l ţin picioarele: a aflat el cumva că a petrece timpul cu fetiţele este semn rău (nu ştie el de ce, în tot cazul, e ceva putred în… anatomia lor: fetiţele sunt tot ce poate fi mai incert pentru el. Iar băieţelul are nevoie de certitudini, fapt pentru care se întoarce la prietenii lui băieţi, cu care se cafteşte sau alături de care vânează alţi băieţi, fie aceştia reali sau imaginari).
Acum câţiva ani, am avut un prieten foarte bun, care avea vreo patru anişori, pe nume Ioan. Cât timp eram împreună, exclusiv noi doi, era bine; când se ivea prin preajmă vreo fată de vârsta lui, era jale. Nimic din ceea ce îi „aparţinea” lui nu trebuia să ajungă pe mâinile fetiţei: jucării altădată nebăgate în seamă, resturi de bombonele expirate sau tot soiul de futilităţi deveneau pentru el centrul lumii, imediat ce fetiţa respectivă îşi manifesta curiozitatea pentru ele. Mai mult decât atât, Roberta, mai mică cu vreo doi anişori, făcea eforturi disperate pentru a-i fi apropiată, odată chiar am surprins-o îmbrăţisându-l. Ioan, nu şi nu! Cel mai amuzant era atunci când, supărându-se amarnic, Ioan protesta: „nu ne plac fetele” sau „nu mai eşti prietenul meu” (se referea la mine, văzându-se realmente trădat, pentru că eu, desigur, socializam cât se poate de grozav cu Roberta).
Trec anii şi, spre adolescenţă, băiatul se trezeşte confruntat cu tot felul de ciudăţenii, care de care mai jenante (adulţii, plini de mândria celor care au depăşit această etapă de viaţă frustrantă, o denumesc, cu rânjetul pe buze, „pubertate”, zâmbind pe sub mustăţi şi amuzându-se adeseori de situaţia delicată a puştilor): dincolo de coşurile legitime, ex-băieţelul observă ca natura face experimente pe trupul lui, odinioară cast: în unele nopţi, nu ştie el prea bine din ce pricină, are nişte scurgeri (mult mai târziu află că toţi băieţii de vârsta lui trec prin asememenea lezări ale demnităţii, numite poluţii nocturne). Treacă-meargă, asta se întâmplă în somn, să spunem că se poate supravieţui. Ca şi cum aceasta nu ar fi de ajuns, penişorul lui, care ani de zile stătuse cuminte, nici nu ştiuse de existenţa lui, cu excepţia mersului la toaletă, „ăsta micu” zic, începe să o ia razna, devine conştient de sine şi, într-o anumită măsură, îşi cucereşte autonomia faţă de raţiunea băiatului.
No, să ne imaginăm următoarea scenă: ai, să zicem, vârsta de cinscisprezece ani, mergi cu autobuzul la ţară, la bunica şi pe drum, tam-nesam, fără nicio veste, ei bine cum să mă exprim, că în momentul în care ţi se întâmplă şi nu te mai lasă, numai la expresii frumoase nu ţi-e gândul, aşadar în timp ce autobuzul merge şi tu priveşti colbul de pe uliţă, penisul tău „se trezeşte”, ca să folosesc o expresie de ţară, devine erectibil, ca să mă exprim sub licenţă academică. Penibil! Alarmant! Trece un minut, trec două, nouăzeci şi nouă! Şi „ăla micu” a devenit „ăla mare” şi „tare” (la propriu) şi nu mai vrea să redevină „copil”, orice ai face. Iar când în dreapta ta mai e şi vecina de şaizeci de ani a bunicii, îţi vine să te iei la palme şi nu alta.
Eşti deja pe la final de gimnaziu, dacă ai noroc chiar la început de liceu, eşti la agapă cu băieţii, iar un film deocheat este miza petrecerii. (Aici las nişte puncte de suspensie, pentru că nici nu vreau să mă gândesc la năzdrăvăniile care, mai mult sau mai puţin, se întâmplă).
Oki-doki, ţi-ai spart tâmpla de sexul feminin, se poate spune că ştii ce înseamnă „a face dragoste” (ştii cam cât ştie gândacul despre geopolitică) şi se cheamă că eşti „bărbat”.
No bine, să prespunem că trece timpul şi soseşte clipa marii dileme: a fi sau nu a fi tată. Să fim clar înţeleşi: a fi sau a nu fi tată din punct de vedere biologic valorează cât plânsul nord-corean la moartea lui Kim-Il Sung (nefiindu-i ţărâna uşoară!). Îmi aduc aminte de replica Magdei din „Cel mai iubit dintre pământeni” (varianta cinematografică) dată lui Petrini, la revenirea lui din puşcăria rezervată deţinuţilor politici: „ce, mă, ai dat şi tu acolo, din c…r şi acum te crezi tată?”. Cam asta e şi treaba cu paternitatea: un spermatozoid rătăcit şi iată minunea!
Dar abia acum începe pariul umanităţii. A concepe un copil este singura îndeletnicire cu adevărat democratică de pe mapamond. Nu numai că nu ai nevoie de licenţă dar, în mod aparent paradoxal, cu cât competenţele tale sunt mai reduse, cu atât ai mai multe şanse să te reproduci (aproape) la infinit. Nu intru aici în detalii sociologice, gen incultura şi sărăcia sunt factorii ultra-favorizanţi, ca să zicem aşa, ai reproducerii.
Eu cred că există oameni care se reproduc şi există oameni care îşi doresc să aibă copii.
Să nu neglijăm nici o a treia categorie, din ce în ce mai semnificativă, categoria celor care nu îşi doresc copii sau pentru care copiii sunt o investiţie; după ce şi-au trântit şapte doctorate şi paişpe firme, produc şi unu, doi copii, cu aproximaţie, să se încadreze în şablon, să aibă cine să îi îngroape sau să le ţină cârja la bătrâneţe. De altfel este şi riscant să urmezi exemplul lui Cioran care, atunci când era tânăr, rostea invectiva „să fi comis toate crimele din lume, în afara celei de a fi tată” şi care a sfârşit cât se poate de prost, în spital, singur, bolnav de Alzeimer.
Aşadar, este paternitatea o vocaţie?
Sunt cu adevărat bărbaţii competenţi în rolul de tată? Şi spun tată, nu „provider”. Nu de alta, dar, de multe ori, se confundă rolurile: a fi tată nu înseamnă doar a aduce bani şi haleală în casă. Asta, desigur, dacă acel tată a ieşit din comuna primitivă.
A fi tată înseamnă, pe scurt şi cât se poate de nepoetic:
– a fi cel mai bun prieten al copiilor tăi, iar nu un comandant de pluton.
– A LE SPUNE NEÎNCETAT CĂ ÎI IUBEŞTI!
– a şti să te joci şi a-i învăţa pe copii, prin joc şi joacă, tot ceea ce le foloseşte întru devenirea qua adulţi.
– a le insufla curaj şi încredere în forţele proprii.
– a le spune că sunt cei mai frumoşi şi cei mai deştepţi copii din lume.
– a le spune că eşti mândru de ei.
– a le hiperboliza calităţile şi a le trece sub tăcere defectele.
– a le oferi înainte de a le cere.
– a nu condiţiona afectivitatea.
– a le spune copiilor că propria lor existenţă te face un om fericit.
– a-ţi lăuda copiii în public, de faţă cu ei.
– a le fi alături atunci când plâng şi când sunt deznădăjduiţi şi înfrânţi.
– a-i încuraja să îşi exprime emoţiile şi, mai ales, a le vorbi despre propriile tale enigme din perioada copilăriei şi adolescenţei.
– a le arăta copiilor că o iubeşti pe mama lor!
– a nu-ţi vărsa frustrările asupra lor şi, mai ales, a nu-i pedepsi pentru neajunsurile tale, fie acestea trecute sau prezente.
– a fi un model de elită, indiferent de locul pe care îl ocupi în societate.
– a-ţi iubi copiii, indiferent dacă sunt doctoranzi în sexul îngerilor sau îngrijitori de furnici.
Lista este, ca şi adevărata iubire, fără sfârşit.
Repet ceea ce am spus cu alte ocazii: „copilul este tatăl omului”. Excelenţa din oameni se datorează părinţilor şi, într-un mod cu totul special, taţilor. Să luăm aminte şi să învăţăm să fim taţi, dacă ne dorim cu adevărat să fim părinţi.
Să fim părinţi pentru copiii noştri, iar nu pentru orgoliul nostru!
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
