Criza modernă a iubirii nu este altceva decât expresia omului care vrea să se înțeleagă și se scutură astfel de moștenirile cuturale istorice care au avut monopol pe natură umană. Omul își revendică astăzi sinele și învață să se controleze în loc să se refugieze în aspirații neverosimile de iubire necondiționată care să ne absolve de orice efort.
Dacă urmărim evoluția conceptului de dragoste în istorie, vom constata că poate cea mai mare teorie a conspirației este cea care a luat instinctul și emoția și le-a “organizat” în porunci, pilde și jurăminte sfinte.
În antichitatea greco-latină, de exemplu, înainte ca religia să devină manifestul suprem de orânduire emoțională, era absolut firesc să fii avertizat de pericolele nebuniei din dragoste. Iată cum ne avertiză Lucrețiu (99-55 BC): “Pasiunea mistuitoare naște prostie mistuitoare!” Tot el propunea diverse leacuri pentru disperările specifice iubirii, făcându-ne atenți la predispoziția către idealizare când ești îndrăgostit și la generalizarea distructivă atunci când suferi din neîmplinirea iubirii.
În Ars Amandi, unul dintre ele mai vechi tratate din Occident despre iubire, Ovidiu avertizează că dragostea nu este pentru leneși: “Dragostea este-ntr-un fel ostășie: trândavi, la o parte!” Îndemnul lui Ovidiu pentru cei dezamăgiți în dragoste este de-a dreptul terapie cognitivă: “Fă exact opusul a ceea ce fac îndrăgostiții: folosește-ți imaginația ca să-i încondeiezi defectele.” Practic, înveți să nu mai iubești un anume om antrenându-ți mintea să se dezvețe de idealizare. Principiul este simplu: așa cum îndrăgostirea este o învățare “inconștientă”, bazată pe idealizare și pe poveștile pe care ni le spunem despre celălalt, dezîndrăgostirea este o învățare, conștientă de data asta, pe bază lucidității și observării celuilalt. Dragostea era privită și ca joc și ca artă, povețele fiind tot timpul către conștientizare: “Recunoaște, stăpânește și apoi bucură-te de primejdiile iubirii!”
A fost nevoie de 2000 de ani de orbire emoțională pentru ca astăzi oamenii să revină cu picioarele pe pământ și să nu mai vadă dragostea drept o “poveste de înălțare” și, în loc să-și reprime sau să sublimeze instinctele din frică de pedeapsă și păcat, să învețe să le controleze.
Creștinismul a investit dragostea cu atribute de urgență primordială, sursă a comuniunii cu absolutul, oază protectoare în fața oricăror suferințe și neajunsuri. Prin dragoste te poți salva - acesta este mesajul ei central. Salvarea fiind însă prin fuga de propria-i natură, prin refugiul în credință, speranță și imaginație. Scenariul apocaliptic despre existență creat de religie induce teama, vina și, cel mai grav, face omul să se simtă lipsit de control. În loc de logică și rațiune, omul apelează la rugă, așteptând să-i vina din cer orice putere de a înfrunta viața.
Religia l-a făcut pe om să se simtă mai întâi păcătos, vinovat că este ceea ce este, în conflict cu natură lui umană. În același timp, îți oferă “darul” liberului arbitru, unealtă și povară supremă – prin exercitarea lui putem alege să ne reprimăm și sublimăm umanitatea în povestea mistică a absolutului. Liberul arbitru este un mit însă până când omul nu înțelege cum credințele noastre dictate de frică ne conduc alegerile.
Reprimarea și sublimarea sunt și concepte psihanalitice valide prin care căpătăm controlul, dar asta după ce mai întâi omul își recunoaște instinctele și nevoile, le negociază împreună cu societatea și împotriva ei.
Dezvrăjirea misticismului cu privire la dragoste începe cu Nietzsche. Prin afirmația „Creștinismul i-a dat lui Eros să bea otravă, de murit n-a murit, dar a degenerat în viciu” Nieztsche coboară iubirea de pe piedestalul pe care fusese urcat în creștinism, unde dragostea era văzută drept mântuirea eternă de rău și suferință, de efemer și de minciună. Mântuirea în primul rând trebuie să fie de frică și de credințe induse social, și atunci dragostea e absolvită de povară de a îndeplini omului toate nevoile.
Succesul viziunii despre dragoste promovată de creștinism ca și salvare este, paradoxal, consecința conflictului creat în om tot de creștinism. Mecanismul folosit de religie este identic cu manipularea politică: se inventează o problemă pentru care tot ei vin cu soluția. Împovărat de păcate originare, de porunci care reglementează viață sexuală și maritală, păstorit de preoți pentru a le intermedia iertarea, omul a delegat în totalitate puterea și controlul.
Această frică extremă de sine însuși, vina și rușinea pentru incapacitatea de respectare a căii drepte slăbesc încrederea omului în sine. În loc să învețe despre mecanica instinctelor și stărilor sale, el acționează din frică și din supunere față de o autoritate supremă a cărei logică e divină, și ca atare primește un pardon divin pentru explicații… logice.
Așa cum religia propovăduiește o lume fără suferința, în care binele învinge și suferința este anulată, dragostea a preluat toate aceste atribute, devenind religia omului modern. Om care, chiar dacă nu se mai supune bisericii în termini de tradiție, trăiește în continuare cu moștenirile sale morale sub formă prejudecăților.
Freud, Erick Fromm, întreagă psihologie (și mai recent neuroștiința), încearcă de 100 de ani să răscumpere omul din sclavagismul ignoranței în care istoria l-a aruncat. Povestea psihanalitică identifică aceeași dorință a omului de simbioză și comuniune orgiastică, de data asta cu personaje pământești.
Acum înțelegem că viață noastră conștientă este un alint în comparație cu acumulările nediferențiate din subconștient, recunoaștem umili că memoria și atenția ne sunt ghidate de nevoi emoționale, învățam să fim atenți să argumentam critic și loial ideile ce ne devin convingeri, repoziționam rolurile femeii și bărbatului în societate.
Chiar și dacă este doar o mișcare iscusită de PR, declarația recentă a Papei prin care spune că biserica și societatea trebuie să dea mai multă autoritate femeii și că “Încă nu am înțeles în profunzime geniul feminin” e cel puțin un început timid de a repara erorile istoriei. Revoluția continuă cu afirmarea masculinității în zilele noastre prin activism social și politic, prin introducerea conceptelor de inteligență emoțională și spirituală pe scara valorilor masculine.
Azi, mai mult decât oricând, omul are timp să se caute, să se înțeleagă, să se demitizeze pe el însuși. Dictonul antic “Cunoaște-te pe tine însuți!” e cu atât mai actual, pentru că acesta e începutul oricărei povești de dragoste. A înțelege e o formă primordială de dragoste – vindecă prin faptul că aduce singură formă de control care este posibilă: controlul propriilor instincte și gânduri. De aici vor rezulta și emoțiile mult dorite.
A te cunoaște înseamnă a-ți înțelege mecanismele gândirii, a fi atent la scurtăturile cognitive sub formă prejudecăților care ne duc în iluzie. Înseamnă a înțelege cum ceea ce numim drept fericire și dragoste sunt moșteniri culturale și, mai ales, presupune a negocia cu ține însuți cât lași societatea să-ți dicteze fericirea și alegerile.
Iubirea nu mai trebuie să joace rolul lui Dumnezeu decât în măsura în care omul devine Dumnezeu. Nu în sens de identificare mistică, ci de recuperare a controlului și a puterii și mai ales, a atitudinii de creator.
Asumarea responsabilității e reproșul major de pe buzele multor îndrăgostiți dezamăgiți. Prima responsabilitate pe care omul trebuie să și-o asume însă este responsabilitatea creării propriului destin pentru a nu se mai pierde în narațiuni justificatoare.
A fi responsabil în dragoste urmează coordonatele asumării responsabilității ca atitudine generală a individului față de propria sa viață. Controlul și puterea de a-și crea destinul sunt în om, nu în afara lui.
Recăpătarea acestor instrumente se va reflecta și în atitudinea pe care omul o are față de dragoste: ea nu se întâmplă prin miracol, ci este rodul acțiunilor sale. În întâmpinarea ei vii mai ales prin a fi pregătit pentru a iubi, așteptând de la dragoste nu un certificat de absolvire a oricăror neajunsuri, ci o încununare a efortului de a înțelege ceea ce suntem.
Îndemnul lui Ovidiu este astăzi cu atât mai actual: Recunoaște, stăpânește și apoi bucură-te de primejdiile iubirii!
Pe Sofia o găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Avem prea mulți arici și prea puține vulpi
Andropauza (menopauza masculină)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
