Emoționant, sensibil și, pe alocuri, comico-duios, așa am putea eticheta filmul Blackbird. Această versiune hollywoodiană este un remake al filmului danez din 2014 Silent Heart, ambele cu scenarii semnate de Christian Torpe.
Producția americană a reunit actrițe câștigătoare ale premiilor Oscar, veritabile «vioare» triste pe fundalul sumbru, semnalând o dramă serioasă, beneficiind de un cadru superb, țărmul englezesc în locul Connecticut. A vorbi despre moarte în filme este întotdeauna foarte riscant; mai ales când vine vorba de un film străin, ale cărui referințe culturale se pot opune reprezentării sensibile pe care noi, românii, o avem despre acest fenomen. Lungmetrajul lui Roger Michell, cunoscut mai ales pentru comediile sale delicioase, reușește să creeze, totuși, o narațiune cinematografică cu adevărat universală (general-valabilă). Totuși Blackbird reușește să strecoare cu abilitate, într-o simfonie de lacrimi, râsete și cuvinte duioase.
În acest film, trei generații se reunesc pentru o cină de Crăciun într-o cochetă casă cu vedere la plajă. Așa cum se întâmplă adesea în adunările de familie din viața reală, precum și în versiunile cinematografice, regăsim râsete calde despre amintirile împărtășite, dar și mărturisiri și chiar acuzații. Nepotul este un adolescent rebel în vârstă de cincisprezece ani. Între fiicele-adult, există un soi de rivalitate, astfel una este foarte capabilă și de încredere (Kate Winslet/Jennifer), câtă vreme cealaltă nu pare deloc deschisă (Mia Wasikowska/Anna). Cu toate acestea, există și altceva diferit. Fără îndoială, este o familie ca oricare alta, cu conflictele sale latente, neînțelegerile, bucuriile și bizareriile sale, cu excepția faptului că Lily suferă de o boală incurabilă și că weekendul în care își invită copiii, este ultimul pe care o va petrece cu ei.
În pofida unui climat de sezon (colinde, cadouri), nu este chiar atmosfera unui Crăciun. Bunăoară, Lily (Susan Sarandon) i-a invitat pe toți să petreacă un ultim weekend cu ea înainte de a muri. Suferă de o boală degenerativă și, cu permisiunea și înțelegerea familiei, a decis să se sinucidă. Weekendul acesta a devenit, practic, momentul prielnic pentru a-și lua rămas-bun. Lily își dorește încă o cină de Crăciun înainte „să plece”. Pe măsură ce se apropie timpul pentru rămas-bun, secretele nemărturisite încă se ridică la suprafață, testând și redesenând toate legăturile care îi unesc pe membrii acestei familii.
În deschidre, pe un fundal sonor ce invocă tristețea, îl zărim pe soțul lui Lily, Paul (Sam Neill), care privește apa, apoi se ocupă de găini și plante. Ea insistă că se poate pregăti singură, deși mâna stângă este strânsă permanent și trebuie să-și folosească mâna dreaptă pentru a-și ridica picioarele, astfel încât să-și poată pune papucii. Se simt tensiunea și agitația din Lily. În vreme ce Paul pregătește micul dejun, soția sa schimbă canalul de la radio, apoi cei doi schițează un vechi dans. Bizarul dans este, de fapt, o mai veche glumă a lor. Lily nu ar vrea să cedeze devastării programate a corpului, este înconjurată de bărbatul care încă o iubește și care va urma dorințele soției sale; chiar dacă ideea eutanasiei îi paralizează pe unii dintre copii sau nepoți.
Rând pe rând, sosesc și oaspeții. Prima este fiica ei, Jennifer, însoțită de soțul ei, Michael (Rainn Wilson) și de fiul lor, Jonathan (Anson Boon). Mezina (Anna) întârzie, oprindu-se să fumeze niște „iarbă” înainte de întâlnirea familială. Îl aduce cu ea, neanunțat, pe noul ei partener, Chris (Bex Taylor-Klaus). Alături de aceștia, se regăsește și Elisabeth (Lindsay Duncan), cea mai bună prietenă a lui Lily de la facultate. În acest tablou general, se întrezăresc caracteristicile fiecăruia (generic atribuite: «grijuliul», «prefăcutul», «maniacul controlului», «simpaticul»).
Cineastul aliniază grupul de personaje unidimensionale pentru a le putea analiza, pe baza discuțiilor și gesturilor ivite în timpul conversației. Îmbrățișările dezvăluie mai mult decât replicile care trec rapid de la pasiv-agresiv la simplu agresiv:„Give Mom this one weekend without having the whole world revolve around you”/„Dă-i mamei acest weekend fără ca lumea întreagă să se învârtă în jurul tău”). Există scene edificatoare pentru relațiile dintre personaje, așa cum este și cea dintre bunică și nepot. Jonathan este sensibil și necomunicativ cu părinții săi, dar – mai în glumă, mai în serios – îi cere lui Lily sfaturi de viață pe care să și le poată „aminti în momentele cruciale”. Lily nu are temeri cu privire la decizia ei, dar în dialogul său cu Jonathan, pe măsură ce decorează pomul de Crăciun, putem sesiza durerea. Are doar câteva sfaturi, general-valabile de împărtășit: de trimis bilețele de mulțumiri (scrise de mână) și sfatul de a nu întârzia niciodată! Soțul lui Lily spune că pacienții care decid asupra morții asistate sunt „inteligenți, articulați, analitici și profund, profund controlați”. Cu alte cuvinte, un rol perfect pentru Susan Sarandon. Subtila actriță perseverează în grație chiar și când oferă replici precum: „I’m dead soon, are you coming down?”/„În curând, voi muri, cobori odată?”.
Așadar, ne permitem apoi tuturor îndrăznețelor, chiar să sărbătorim Crăciunul în mijlocul verii, să ne oferim ultimele daruri înainte de eternitate și să dezlegăm nespusul care sufocă inimile. Este dificil să nu ne identificăm cu această familie a priori obișnuită, care se ocupă de bucuriile sale, de micile ei plăceri, de răbdări și de eșecurile sale, dar din care nimeni nu iese complet nevătămat. Filmul abordează teme foarte disparate, cum ar fi boala incurabilă, dar și bipolaritatea, homosexualitatea, dorința de emancipare socială, nevoia de recunoaștere, puterea medicinii asupra oamenilor, fără a cădea într-un soi de enciclopedism facil. Cu abilitate, regizorul alege locul unic pentru a aduce la viață turbulențele emoționale ale personajelor, uzând de un anumit talent pentru a pune în scenă sentimente contrastante și oneste. Trebuie apreciată calitatea imaginii. Culorile și lumina sunt redate în frumoase peisaje maritime și, mai presus de toate, într-un cămin foarte bine filmat, care aproape că își asumă rolul unui personaj de sine stătător. Casa servește drept incintă pentru trecerea armelor între personaje și, mai presus de toate, oferă acestor oameni posibilitatea de a se urî reciproc, de a se iubi și de a se reinventa.
În ciuda subiectului tragic, există o mulțime de umor în tratarea poveștii. A face față eutanasiei într-un mod aproape burlesc este o adevărată provocare, iar Lily face haz de necaz. Excelentul regizor al (hitului) peliculei Nothing Hill îl duce pe spectator într-o poveste pe cât de amuzantă, tot atât de tragică, în care actorii – inclusiv excepționala Susan Sarandon – își dau silința din toată inima. La toate acestea se adaugă o coloană sonoră, niciodată intruzivă, care se topește în melancolia discretă a personajelor. Principala calitate a filmului rămâne faptul că scenariul nu se transformă într-o melodramă insipidă, fără a renunța la respectul necesar pentru personaje și că cineastul s-a înconjurat de actori care fac mai ușoară povestea tragică a unei familii obișnuite.
Așadar, Blackbird rămâne un lungmetraj care demonstrează, că ne putem distra, dacă este necesar, și cu subiecte tragice precum moartea sau boala, totul depinde de privitor și de dozarea emoției.
Regia: Roger Michel
Scenariul: Christian Torpe după romanul Silent Heart (Daneză: Stille hjerte, Quiet heart) de Bille August
Imaginea: Mike Eley
Montajul: Kristina Hetherington
Muzica: Peter Gregson
Distribuția:
Susan Sarandon – Lily
Kate Winslet – Jennifer
Mia Wasikowska – Anna
Sam Neill – Paul
Lindsay Duncan – Elizabeth
Rainn Wilson – Michael
Bex Taylor-Klaus – Chris
Anson Boon – Jonathan
Durata: 1h37
Pe Mădălina o puteți găsi și aici.
Citiţi şi
Bare is Beautiful (Fără fard e minunat)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
