Pași, de Em Sava și Radu Prodan este un roman apărut în 2018, la Editura Erikon din București. Cartea, scrisă “în coautorat” cum îmi place mie să spun, captivează cititorul încă de la primele pagini.
Să o descopăr pe Em Sava și altfel decât din paginile romanului ei de succes – Ana, a fost pentru mine o adevărată încântare. Deși “Pași” este o carte de ficțiune, și nu una biografică, Em a împrumutat personajului principal feminin – Nicole, câte ceva din trăsăturile sale de personalitate. Dar, desigur, asta înțeleg cititorii care erau deja familiarizați cu stilul ei, fie de pe blogul personal, fie din articolele sau interviurile pe care Em le-a acordat de-a lungul timpului.
Despre partea masculină, ale cărei rânduri le găsim începând din capitolul al doilea, și care în carte se numește Alex, nu știam mai nimic. Coperta și o simplă căutare pe internet a blogului “Texte pe față” mi-au furnizat ceva date despre jurnalistul, de profesie inginer, Radu Prodan. Suficiente cât să înțeleg de ce personajul lui are meseria pe care o are. O meserie atipică, spun eu, pentru un personaj de roman de dragoste, în care neprevăzutul și senzațiile tari sunt la tot pasul. Nu dezvălui mai multe, spun doar că mie personal mi-a plăcut extrem de mult ideea. A venit ca un răspuns la întrebarea mea oare ce simt oamenii aceia a căror muncă este atât de solicitantă, de obositoare și care presupune atâta responsabilitate și sânge rece? Pentru că da, Alex, personajul masculin este un dur în aparență și un suflet cald pe interior. Adică exact ce caută Nicole.
Acțiunea romanului, fiind o carte de dragoste, începe cu niște rânduri meditative. Și, chiar de suntem la început, încă de acum apar primele laitmotive.
Apoi, treptat, personajele încep să se contureze.
Într-o carte scrisă de două persoane, care nici măcar nu sunt soț și soție în viața reală, detaliile joacă un rol extrem de important. Primul detaliu legat de munca ce stă în spatele scrierii unei asemenea opere literare este cel dat de umor. Și sunt glume pe care le poate înțelege nu doar un român, ci oricine este atent la modul cum privesc lucrurile cele două personaje principale. Pentru că noi toți avem propria percepție asupra vieții. Iată mai jos la ce mă refer:
Nicole: “Omul legii coboară tacticos, își aranjează pantalonii într-un gest ridicol, tușește, se oprește în fața noastră și se bălăbăne ușor…”
Alex: “polițistul de la volan coboară tacticos, săltându-și nădragii cu un gest elegant”.
Exemplul de mai sus este doar unul dintre multele exemple în care autorii ne ajută să înțelegem câte ceva din psihologia masculină și din cea feminină pentru că de regulă, noi, femeile, obișnuim să gândim mai mult cu inima, în timp ce bărbații sunt mai cerebrali. Desigur, asta se întâmplă de la caz la caz și adaptat fiecărei situații în parte.
“Pași” este ca un film bun pe care-l urmărești cu sufletul la gură. Pe măsură ce se succed scenele, realizezi însă că povestea lor de dragoste a început cu stângul. Deși pare că s-a derulat cu repeziciune așa cum trec mașinile de pe autostrăzile aglomerate și ei doi parcă se cunosc de o viață. “Dragostea este oarbă”, însă, iar Alex și Nicole, deși adulți, se lasă pradă doar instinctelor, fără să se gândească o clipă la consecințele faptelor lor. Pe cât de cerebral, de responsabil și de echilibrat este Axel la locul lui de muncă, sau mai bine zis, în locurile unde-și prestează activitatea, pe atât de instinctual este în relația lui cu Nicole. Femeia apare în viața lui într-un moment în care el probabil avea nevoie să înceapă să creadă din nou în iubire, iar acest lucru, se pare, este valabil și pentru ea.
Romanul este scris la persoana întâi și asta-i oferă o mai mare sensibilitate și plasează cititorul în mijlocul poveștii. Cei doi analizează situațiile lor de viață și se analizează continuu pe durata cărții. Capitolele par uneori ca un fel de terapie, iar sinceritatea cu care sunt descrise anumite emoții trăite, conferă autenticitate operei.
Problemele, ca în orice cuplu, nesudat, apar desigur atunci când tot ce a fost ascuns, cu intenție sau nu, începe să iasă la lumină. Așa cum nu poți construi un bloc de 20 de etaje pe o temelie șubredă, la fel se întâmplă și cu relația înfiripată între ei, e vulnerabilă precum un “o virgulă neagră înaripată” rănită. Și, încet-încet, cu cât cei doi amână să dea cărțile pe față și să joace cinstit până la capăt, situația scapă de sub control. Nicole este conștientă că se minte, chiar ea recunoscând asta: “simt că mă mint, dar sunt carne de om, țărână cu suflet și dor”. Aparent, ea nu are curajul de a pune stop unei vieți trăite în minciună și a începe mai devreme una nouă.
Scriitoarea Em Sava nu se dezminte, ea are același stil pe care eu îl știu din romanul Ana. Metaforele, epitetele, comparațiile și celelalte figuri de stil sunt atât de frumoase, de bine alese și de expresive încât ai impresia ca cititor că ea doarme cu vreo 5 dicționare sub pernă. Pe mine, stilul ei de scris m-a captivat definitiv și iremediabil.
Despre stilul lui Axel, însă, nu știam nimic. Așa că uimirea și încântarea au fost cu atât mai mari cu cât am văzut pe tot parcursul cărții cât de bine îi ține piept partenerei lui de scris. Nu o să-i compar cu doi șahiști antrenați într-o partidă captivantă și care se termină cu o remiză, ci mă gândesc mai mult la doi înnotători prieteni care ajung în același timp la mal cu un chip senin, fără să fie încruntați sau stresați de aventură. Așa a părut munca lor la acest roman, ca și când ar fi fost o echipă extraordinar de bine sudată. Spre deosebire de personajele lor care, cum am mai spus, au fisuri în fundație și au mult de luptat pentru a fi împreună.
Limbajul folosit de Axel în toate capitolele destinate personajului creat de el, este extraordinar de cizelat, de bine scris, de expresiv și de sensibil.
Nu este de neglijat nici modul în care cei doi autori au găsit de cuviință să folosească nuanțele cuvintelor “liniște” și “tăcere”. S-au jucat continuu cu aceste două cuvinte, spre deliciul cititorului. Foarte potrivită este și introducerea în carte a cuvântului din titlu, care apoi spre final, se repetă exact la momentele cheie.
Asta mi se pare un merit extraordinar al unei cărți scrise “în coautorat”, faptul că cititorul, indiferent de soarta pe care o vor avea personajele la final, are de la început și până la ultima pagină senzația că a citit o carte la care s-a muncit mult, o carte în care scriitorii au investit timp, energie, pasiune și talent. În ce mă privește, aș citi oricând pe viitor o altă carte semnată de cei doi autori pentru că mi s-au părut extrem de potriviți pentru ideea aceasta originală de a da viață fragilei Nicole și masculinului Alex.
“Pași” poate fi povestea oricărui om, în definitiv, care nu și-a făcut la timp curățenie în viață și care se poate trezi în mijlocul unui carambol pe o autostradă aglomerată din care nu mai știe cum să iasă. Un om care, scăpat dintr-un accident nici nu e conștient pe moment cât de grave îi sunt rănile, pe care, din cauza adrenalinei, nu le simte la adevărata intensitate. De aceea, nota meditativă în care e gândit romanul, întrebările pe care și le pun personajele, procedeul folosit – introspecția psihologică și faptul că e o carte scrisă la persoana întâi, îl pun pe cititor pe gânduri sau din contră, îl fac să se simtă foarte bucuros că, spre deosebire de personajele care sunt destul de neliniștite, el și-a făcut curățenie la timp. Și-a pus ordine în viață, în relațiile pe care le are, fie ele de prietenie sau nu, dar și în sentimente. Nu o să spun mai mult, ci voi lăsa cititorii să descopere ei înșiși viața complicată și palpitantă a protagoniștilor cărora scriitorii Em Sava și Radu Prodan le-au dat viață.
Guest post by Florina Turugă
Toate articolele Florinei, aici.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
