Țin minte soarele din acea zi. Și mirosul de pește cu sos de muștar care îți plăcea atât de mult. Îmi amintesc și lungimea culoarului și camerele dispuse simetric de o parte și alta. Îmi amintesc și liniștea acelui loc și cele două trepte de la intrare. Chioșcul “Non Stop” din dreapta intrării și bucuria de a fi acolo, în locul unde se afla tot ceea ce iubeam. Și mirosul de pește, obsedant, penetrant până în adânc de suflet și memorie.
Frigul de după. Un frig pe care nu l-am mai simțit nicicând de atunci, frigul care îmi tăia felii de suflet, egale și simetric dispuse într-o expoziție a formelor de viață fără rost. Camera ta, surpriza mea, minciuna colegului tău, bucuria revederii cu două ore mai devreme, trenul de dimineață.
Lumea mea, holul acela al așteptării, lung și monoton, ce nu-mi încăpea iubirea.
Vocea ta ce venea nu din stânga mea, dinspre intrare, ci mai din interiorul spațiului, din dreapta mea, și…
Părul ei lung, blugii tăi, încă descheiați, plânsul ei, tricoul pe jumătate îmbrăcat, pantalonii ei scurți de pijama, colegul tău spunându-ți să te grăbești.
Lipsa mea de aer, de reacție, de orice. Statuie mută și înghețată în mijlocul unui culoar ce-și găsise, fix atunci, capacitatea de a ne înghesui pe toți într-o secundă infinită. Timpul murise atunci, îi muriseră mileniile, secolele, anii, lunile, săptămânile, zilele, orele, minutele… numai amărâta aia de secundă refuza să-și stingă existența. Și mirosul acela de pește care îți plăcea atât de mult și pe care îl terminasem de gătit cu trei ore înainte. Știi că nu am mai gătit și nici mâncat pește mai mult de 15 ani? Acum îl mănânc, dar de gătit… nu.
Aerul rece, zgomotul surd al vocilor voastre, inutilitatea oricărei explicații, somnul adânc de peste 10 ore și liniștea nepământeană ce mi-a cuprins sufletul și mintea deopotrivă. Lipsa lacrimilor, fluviul de după, de acasă, și nu, nu din cauza ta, din pricina mirosului de pește care mă urmărea. Așa mi-a rămas în amintire acel episod, cu tine mirosind, așa, a pește făcut în abur cu sos de muștar. Și nu mi se lua din piele, nu trecea cu săpun și nici cu apă fiartă, și nici cea rece nu făcea față. Nici să te urăsc nu am reușit, pentru că iubirea mea nu învățase asta. Resuscitarea timpului, viața de după tine, iertarea.
Nu te mai port prin celule, te-am înghesuit într-o amintire, făgăduință a celei mai frumoase iubiri, clipa începutului nostru, acel moment în care universul ne-a amintit promisiunile vieților de dinainte. Ne-am știut, asta este sigur, dar n-am știut ce să facem cu noi. Azi știu. Mă bucur că te-am trăit. Unele iubiri nu expiră. Se frâng, poate, dar nu expiră.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
