Da, există! Sunt așezați în extremitățile scalei ce măsoară nivelul de iubire oferit odraslelor din dotare. Și, da, am zis bine: odrasle aflate în dotarea personală, sub forma împământenită a posesiei absolute. O formă aparte de sclavagism, ea fiind impusă, prin ani de muncă asiduă, în planul emoțional. Plodul, odată născut în cadrul unei astfel de familii, nu mai are nici măcar o șansă. Se supune în mod absolut deviațiilor părintești. Așa am numit dorințele acestor părinți, care au înțeles că a frânge aripile sufletului adus pe lume înseamnă iubire.
Primul tip de familie este cel al dominației, prin reducerea atitudinii copilului la stadiul îndobitocirii totale. În acest caz, copilul este întotdeauna un idiot, un incapabil, un ratat care fără ajutorul familiei ar muri imediat. Mai adaugi și niscaiva violență de corectare a pruncului, musai benefică și absolut aplicată în beneficiul suprem al “obiectului iubirii lor”. Că doar așa, poate, se mai luminează la cap. Și în cap se aplică și cele mai multe corecții, totul fiind știință pură: când filează lampa îi arzi una întru stabilizare. Și uite așa, în capul copilului se amestecă bine informațiile, iar la vârsta adultă va depinde în aceeași măsură de cei care i-au dat viață, ca atunci când avea doar câțiva anișori. Se va considera incapabil și, în fapt, își va aprecia incapabilitatea și dependența cronică de părinți ca pe un modus vivendi absolut normal. Că va fi și un marginalizat al societății în care trăim, nu mai încape urmă de îndoială.
Și totuși, cumva, îi consider “norocoși” pe copiii aflați sub oblăduirea acestei categorii de părinți, asta în raport cu cei aflați în categoria pruncilor iubiți până în suprasarcina de încărcare cu iubire părintească.
Copiii aceștia cresc înconjurați cu o dragoste care îndatorează. Îndatorează mult, fiind o datorie mai aprigă ca cea de la bancă. Este pe termen nedeterminat, ea nestingându-se nici după moartea părinților. Acești părinți nu uită niciodată, dar niciodată, să inoculeze copilului căt de mare este sacrificiul făcut pentru el și cum au înțeles ei să se sacrifice pentru binele absolut al beneficiarului. Toate acestea sunt însoțite de magicul cuvânt, cu valoare justificativă: iubire. Iubirea îmbracă astfel fiecare acțiune a părintelui, iar odraslei în cauză nu îi rămâne altceva de făcut decât să fie într-o permanentă stare de recunoștință și adorație. Acestui copil nu i se taie aripile în copilărie, ci mult, mult mai târziu. Fix atunci când își întinde aripile să zboare. Când părinții consideră necesar să ceară plata investiției plus dobândă. Și nu prin forță, ci prin cel mai ordinar tip de acțiune: șantajul emoțional prin privarea plodului, ajuns deja adult, de hrana de care este dependent, de iubirea lor. Principiul este simplu: faci cum spunem noi sau nu ne mai vezi, nu mai avem copil. “Ne-am sacrificat întreaga viață, iar tu ești atat de neînțelegător. Faci cum vrei tu, dar făra noi în viața ta. Noi te iubim atât de mult și îți vrem binele, dar tu alegi să ne rănești prin atitudinea ta și prin deciziile greșite pe care le iei etc”. Și atunci, privat de iubirea lor, “copilul” intră în sevraj și va recidiva în obediența datorată și își va frânge singur aripile. În ciuda durerii resimțite, a singurătății exacerbate , virată deja în autoizolare, tânărul în cauză își va sacrifica propria existență pe altarul iubirii părintești. Și iată cum, în acest trio, singurul sacrificat este copilul preaiubit.
Îmi este clar că nu poți controla reacțiile părinților, dar mi-ar plăcea să aflu că există copii care găsesc forța să se târască în afara sferei de influență a acestor stăpâni, numiți părinți, și că își construiesc aripi noi. Aripi ușurate de neîncrederea în propriile lor puteri și de datoriile veșnice. Acestor părinți le spun că iubirea părintească nu obligă, nu creează dependențe și nu ucide spiritul. Iubirea de părinte este ușoară, caldă ca o ploaie de vară, protectoare și în același timp generoasă. Ea nu cere nimic, nici măcar iubirea copilului și din acest motiv este cu atât mai prețioasă.
Pe Monica o găsiţi cu totul aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
