Că tot se apropie școala, mi-am adus aminte de o poveste care circula acum vreo doi ani în presă despre o învățătoare care, la o ședință cu părinții, s-a revoltat că nu sunt suficienți bani în plic pentru a „cadorisi” cum se cuvine pe toți cei din școală. Că suma strânsă pentru a unge oamenii din sistem nu va reuși decât să-i facă să scârțâie. Că 50 de lei nu sunt suficienți pentru a ține în funcțiune sistemul balcanic de stat. Părinții nu au reacționat. Ah, sigur, unul dintre ei a decis să filmeze totul și să facă tot circul public. Vă aduceți aminte ? Dar, încă o dată: părinții nu au reacționat. Au ascultat, au înjurat probabil în gând, s-au întors revoltați la ei acasă, or fi vorbit cu consortul și vecinii, or fi strâns din dinți, și-or fi vărsat nervii pe cei din familie, poate chiar pe ăla micu care iar a scris urât, dar nu am auzit niciun murmur colectiv de revoltă, o ploaie de huo, cum ar fi fost normal să fie. De ce? Pentru că sistemul nostru balcanic (conceptul nici nu există în cazul de față, dar nu e așa de neverosimil, așa că suntem gata să-l adoptăm și puteți fi siguri că-l vom auzi de acum înainte), revin deci, pentru că sistemul ăsta balcanico-românesc se bazează exact pe lipsa de reacție, pe obediența maselor, pe frica de consecințe și, mai mult decât atât, pe faptul că foarte mulți dintre noi sunt acolo unde nu ar fi trebuit să fie. Și asta nu de ieri, de azi.
Un procent important din populația Bucureștiului nu ar fi avut ce să caute în capitală, dacă nu ar fi fost adusă de Ceaușescu. Din start, nivelul de educație pe care traiul într-o capitală îl impunea a scăzut vertiginos, “balcanizându-se” în ritm alert. Un procent masiv de tineri absolvenți de liceu a ajuns în ultimii ani să facă facultate, deși capacitățile lor intelectuale nu le-ar fi permis în mod normal nici să termine liceul. Și oare câți români au ajuns să-și găsească un loc de muncă grație rudelor, prietenilor, cunoștințelor care le-au dat o mână de ajutor? E de ajuns să ne uităm la ce se întâmplă la nivel politic ca să vedem că la noi în țară oamenii ajung în poziții unde „nici cu gândul n-au visat”. Nu dau exemple, căci le știm cu toții.
Doamna învățătoare a cărei răbufnire a făcut vâlvă în presă, la momentul respectiv, nu este un caz aparte. Ce l-a făcut pe părinte să o dea în vileag nu a fost defel ploconul cu pricina, ci reacția ei. Faptul că nu a știut unde să se oprească. De altfel, românii trăiesc de secole bune în armonie cu ideea de șpagă: că la început se numea tribut, că apoi s-a transformat în pachetul de cafea și cartușul de Kent, că între timp s-a restrâns sub forma unui plic, șpaga nu ne supără atât de tare cum am vrea noi să se creadă. Serios, mâna sus cine nu a dat niciodată o atenție la doctor, la profesori, la popă sau mai știu eu unde? Eu chiar mă întrebam ce m-aș face într-o țară ca Franța sau Olanda, să zicem, unde o programare la medicul de familie se face cam cu o lună înainte. Adică, dacă îi dau o ciocolățică asistentei, chiar nu mă poate băga și pe mine peste rând? Pe buneee? Păi, și eu ce mă fac?!
În sistemul nostru balcanic (a început să-mi placă din ce în ce mai mult termenul ăsta), nu șpaga este problema, ci felul în care ea este primită. Ei da, aici suntem în sfârșit pretențioși: adică românul dă, dar când o face vrea să vadă recunoștință. Păi, doar d-aia dă! Vi se pare cunoscută fraza aia din copilărie când primeați ceva și imediat un adult sărea cu gura: „cum spuuui?” Să știți că eu nu am mai auzit-o la alții de prin lumea asta. Nu e vorba aici doar de politețe, ci și de faptul că ne place al naibii de mult să simțim recunoștință, să avem dovada că cel căruia i-am dat va ține cont de gestul nostru. Noi nu vrem să oferim recunoștință, ci vrem să cumpărăm bunăvoință. Trăim de fapt într-un sistem unde periodic se strâng dări. Părinții dau profesorilor, care la rândul lor dau directoarei, care la rândul ei dă la minister și așa mai departe. Îmi aduc aminte că am întrebat o dată la o ședință cu părinții de ce trebuie să-i luăm ceva și directoarei — că doar nu avem nicio treabă cu ea, și o mamă cu experiență (întotdeauna există una) mi-a spus că „de directoare depinde ce profesori vom avea în clasa a cincea”.
Problema care se pune nu este dacă ești de acord cu sistemul (la nivel declarativ, nimeni nu este), ci dacă ai puterea să-i întorci spatele și să spui „ducă-se, fie ce o fi”. Ce riști? Păi, e simplu: riști ca sistemul să nu mai vrea să funcționeze. Așa prost și corupt cum e el, riscă să nu mai meargă deloc: învățătorul riscă să-și bage picioarele în ele de ore, medicul să nu-și mai dea silința, funcționarul să nu mai aibă chef să-ți rezolve problemele și lista poate continua. Dacă și acum ești dispus să rămâi ferm, trebuie să fii gata să-ți asumi poziția de outsider, ceea ce e foarte greu pentru că știi că există riscul unor consecințe. Prima dintre ele: copilul tău să fie lăsat pe margine. A doua: să nu primești niciun fel de susținere, ci doar priviri piezișe pentru că vii tu să strici o ordine prestabilită.
La momentul respectiv, Inspectoratul școlar a lansat o anchetă să vadă cum stă treaba cu învățătoarea revoltată de grosimea plicului. O anchetă, ați auzit bine. Ea nu a fost încă linșată, nu a fost aruncată afară din școală. Mai mult, plecarea ei temporară i-o fi făcut pe amărâții ăia de părinți să se dea de ceasul morții, plângându-se „aoleo, acum să vezi pe cine o să ne aducă la clasă, după tot scandalul ăsta”. Și, cum să-i contrazici, când te uiți la ce se întâmplă în guvern unde oricine poate conduce orice ? Așadar probabil că au făcut ce au învățat: au strâns niște bani și i-au cumpărat ceva directoarei ca să aibă grijă pe mâna cui le va da copiii. Pentru că în sistemul nostru actual, copiii pot încăpea pe mâna oricui, la fel ca și țara.
Pe Ioana o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Bolile cu transmitere sexuală – o mare problemă în lipsa educației
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
