Se tot vehiculează că dacă vrei s-ajungi părinte trebuie să fii neapărat și pregătit.
Se mai spune, totodată, cum că ar fi necesar să înveți rețete pe de rost despre cum este adecvat și necesar să te conformezi, să te asumi, în statut de părinte, odată ce ți l-ai și hotărât!
…chiar citeam zilele trecute o carte, „Drama copilului dotat” se numește, de Alice Miller.
Mi se pare foarte interesant punctul de vedere al autoarei care povestește „despre consecințele nefaste ale nevoii de dragoste a copiilor, transformată însă, de multe ori, în dorința de a le face pe plac părinților”.
„Copiii aceia cuminți și cooperanți pe care ni-i dorim cu toții, sunt de fapt”, susține Miller, „în mare pericol de a nu își exprima propriile sentimente, de a deveni triști și depresivi, de a uita cine sunt cu adevărat. Acei copii devin apoi părinți care nu știu cine sunt cu adevărat și care le sunt nevoile.”
Zici?
Căci totuși, acum serios, până la urmă, ce părinte nu-și dorește un copil ascultător, ori care părinte nu încearcă din răsputeri să țină în frâu țipetele celui mic, care se trântește și iarăși se trântește… și se zvârcolește cu picioarele în sus, ștergând lacrimi imaginare ce-i curg șuvoi! …care scăldat în lacrimi tot, alunecă pe printre rafturile magazinulului cu jucării din colțul blocului, se aruncă bezmetic cu capul înainte, mai-mai să-nvârtă toți pereții, urlând a jale… dacă nu i se face hatârul de a i se cumpăra a cinșpea jucărie nouă pe ziua de azi?!?
Nu-i firesc să visăm cu toții la un copil un pic mai înțelegător de-atât și cu un centimetru-doi în plus, de asemenea, mai bine crescut??
Un copil care să ne asculte, care să „ne facă pe plac” și nicidecum să ne înghețe obrazul cu odrasla noastră țipătoare, de rușine ce ne este, prin vecini?
Indiferent de metoda pe care o luăm în calcul pentru a ne face auziți de către copilul nostru, este de la sine ințeles însă, dar este firesc, zic, nu?!, că nu ne dorim să-i dăm vreodată acestuia vreun gând măcar, vreun sentiment că „trebuie să facă nu știu ce lucru pentru a ne câștiga simpatia și pentru a-l iubi mai mult”.
Condiționând astfel iubirea noastră pentru el.
Copilul trebuie ghidat să înțeleagă sensul acțiunilor pe care il rugăm să NU le facă, și pe care nu le vom impune forțat cu explicația că:
„Așa trebuie făcut, și gata!! …dar ce nu înțelegi, tu, măi, copil rău ce ești?!? Ce-i greu de înțeles atâta?? Offf…! Că numai greutăți îmi faci!! Așa trebuie!! și punct!! Și cu asta basta, în regulă?!? Ce comentezi acolo?? Ce tot comentezi, măi tu??!? Să n-aud un cuvânt în plus, m-ai auzit?!? Obrăznicătură mică…!! Eeee…!! Că-ți lipesc și două palme-acu’ de vezi stele verzi!!! Ai grijă!!”
…pentru că n-avem chef de discuții prelungite și extinse, obosiți ori iritaţi fiind, cotidian.
Dacă vom construi o poveste frumoasă, pe înțelesul lor, din care ei să deducă ce așteptări avem și, mai ales, de ce avem aceste așteptări, cu exemple clare și argumentate, motivând agale doleanțele noastre și nu în ton repezit… cu siguranță că atunci vom reuși să creștem un copil cooperant și înțelegător, așa cum ne dorim, copilul cu cei șapte ani de-acasă.
…și nicidecum un copil frustrat și plin de temeri, ce poate deveni chiar depresiv, extrem de trist în timp, fără o identitate certă.
Așa că sunt de acord și nu sunt de acord cu Alice Miller și cu rândurile scrise citeț în manualul dânsei de utilizare al copilului dotat.
Ce-i drept însă, după cum bine se subliniază în aceeași carte totodată, toate dramele, toate traumele adultului, se trag din copilărie. Acolo își găsesc originea.
Așa este, într-adevăr.
Fiecare însă, avem reacții diferite în situații asemănătoare, iar atunci devine destul de dificil să nu greșim părintește pe alocuri, involuntar, firește, cu o replică ori cu un gest, ori cu mângâiere reprimată când suntem supărați între noi… ce nu ne-am fi putut gândi vreodată că-și vor pune amprenta atât de negativ pe viață, asupra copilașului nostru, iubit de noi aparte, cum numai un părinte știe să iubească.
Cu totul necondiționat.
Uite, spre exemplu… privind prin prisma mea, a copilului ce-am fost și eu odată, foarte demult, firește :), nu m-ar fi deranjat să-mi spună mama franc și relaxat: „Compunerea pe care-ai facut-o azi nu exprimă nimic, e execrabilă… se vede, Adina, se simte că e scrisă-n grabă și în bătaie ce joc!”.
Pe fiul meu însă, l-ar marca o astfel de remarcă!! L-ar cuprinde un plâns natural, de neoprit, ar picura lacrimi multe în suflet, deși n-ar avea neapărat și o reacție vizibilă, ar strânge inima de supărare, el ar considera astfel că nu va fi capabil să facă o compunere măcar, doar una singură, cu expresii frumoase, cu tâlc interesant sau amuzant.
De ce așa?!? Pentru că el știe că nu debordează de imaginație în scrieri, iar atunci va fi peste măsură de sensibil vizavi de orice aș critica, vizavi de orice aș comenta cu tentă negativă pe marginea acestui subiect, deja suficient de neplăcut pentru el, căruia nu-i face față la superlativ, cum eu pare că aș avea cerința.
Ar concluziona că nu va fi in stare să facă niciodată o compunere „care să mă mulțumească pe mine.”
Pentru că pe el nici nu-l deranjează în fapt și-n mod normal că nu e maestru la compuneri. Nici nu observă.
Ar depune însă eforturi multe pentru a-mi face mie pe plac. Pentru a nu mă dezamăgi.
Fiecare avem grad diferit de sensibilitate, fiecare dintre noi avem slăbiciuni diferite și putem naște frustrări diferite, fiecare dintre noi avem inclinații spre ceva anume, ori spre cu totul altceva anume în particular.
Este important să ne încurajăm copilul in direcțiile pe care le preferă, asta zic, concluzionând ideile de până acum.
Doar astfel nu va face lucruri doar pentru a ne mulțumi pe noi, nu va crea suferințe cauzate de neputința de a ajunge la un nivel ridicat într-un domeniu unde nu excelează pentru că nu-i place, unde se căznește doar și numai pentru noi să ia o notă mare, pentru a ne simți apoi fericiți în relație cu el.
În felul acesta, axându-ne pe bunavoință și nu pe critică, pe domenii preferate și nicidecum antipatice, copilul nu va dezvolta nevoie de acceptare din partea noastră, pentru că el va ști că este validat și iubit din start, necondiționat, de către părinții lui. De către noi.
Creșterea unui copil nu-i vreo știintă exactă. Nu există o bază de date, ușor de accesat, sigură și concretă, despre cum să ne creștem copiii. Nu există reguli general valabile, iar asta pentru că el, copilul nostru, al fiecăruia dintre noi, este unic.
Foarte unic dacă mi se permite o exprimare nu tocmai literară, de copil ce a avut intuiție și imaginație bogată la compuneri in clasele primare!! Pare că am și-acum, ori mi se pare numai mie?!? 🙂
Trebuie să avem dorința de a ne cunoaște bine pruncul și, mai apoi, să avem grijă să nu ne trântim impulsivitatea răstind-o în vorbe arțăgoase, totodată critice, mai mereu către acesta.
Să-nvățăm să ne creștem inițial cuviincios pe noi, pentru a fi apoi eficienți, în egală măsură, și pentru ei.
Cuvintele aspre lasă cicatrici în suflet, dacă nu știai.
Răni care tot cresc, fără a le sesiza întotdeauna profunzimea.
Care pot fi însă estetizate ușor, dacă le observăm din vreme.
Dacă ne ținem aproape și dacă ne propunem să și rămânem înțepeniți după aceea, în aproapele lui.
Ehh… și uite-așa ușor ușor, de aici începând, putem spune că suntem pregătiți să schițăm personalitate frumoasă și sănătoasă de copil, ajutându-l să-și creeze o bază solidă de atribute pe care și le dorește el însuși pentru el, în primul rând, să și le crească apoi în calități adulte, în principii de viață ferme mai târziu.
Doar astfel ajutăm copilul să devină ce simte că i se potrivește.
Sună a simplu, știu.
Devine însă cu atât mai simplu, dacă îți vei lăsa un pic de timp pentru a răspunde întrebărilor, și nu doar tot timpul din lume pentru a interoga răspunsuri.
Nu există „nu pot”, există doar „nu vreau”! vorba maică-mii!!
Dar ce mă mai enerva când eram mică… și cât mă mai irita expresia asta!! Pfff!! …oofff!!
Că n-ai idee!!
N-aveam istețime de răspuns pe la vreo 7-8 anișori… dar pe la 10, i-am trântit-o și eu, cu toată înverșunarea strânsă-n ani de zile. Hahaha!! Că sunt mândră și acum de ce răspuns nervos am dat:
„Ba da, există nu pot!! Atunci când nu îmi place!”
Și punct. Ai înţeles??!? Eee…!
Pe Adina o găsiți toată aici.
Citiţi şi
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Am trei copii și nu sunt mama perfectă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
