Din soarele-ncins curg picuri de aur pe frunzele pomului din faţa mea. La ochiuri, apa de sub casă clocoteşte în culori de piatră topită… O frunză udă îmi străbate retina, ajungându-mi în conştiinţă sub forma unei cupe de viaţă pură. Miroase a oţetari, miroase a vară. E secetă.
Stau desenate în mine gardurile turceşti din şisturi de piatră de râu, suprapuse unele peste altele şi închegate-ntre ele cu lut, garduri scunde ce desenează strâmb uliţele Casimcei, un sat dobrogean în care tataia fusese notar şi unde ai mei mă trimiteau vara „la aer”. Acolo era să mor de deochi într-o noapte veche şi ploioasă rău, de care nu-mi mai amintesc decât din povestirile bunicii mele – povestiri banale ce se voiau a fi memorabile, repetate la nesfârşit, ca în toate familiile. Acele amintiri despre tine, care, de atâtea ori auzite, începi să crezi că îţi aparţin, deşi la vremea aceea nu aveai în meniu „opţiunea memorie”. M-a salvat cu mare pricepere o femeie adusă în puterea nopţii din sat, cu doi tăciuni şi un scuipat cu leac.
În grădina în care-mi era teamă să păşesc din cauza unicului cocoş al bunicii, împărăţea caisul mic cât o nuia, altoit de tataia, cais pe care el îl vizita zilnic la ora apusului, după ce îşi făcea siesta de prânz, ca într-un ritual ciudat, care se repeta doar pâna la coacerea fructelor. Îi vorbea, îl ciugulea de tot felul de moţişori, inutili şi din punctul meu de vedere, cu o foarfecă pe care o avea întotdeauna asupra sa şi, tocmai de aceea, mă uimea nespus dezinteresul lui ulterior, pentru că eu credeam că îl venerează. Latura practică îmi scăpa totalmente! Bietul pomişor făcea de fiecare dată doar trei-patru fructe mari, aurii pe care tataie mi le dăruia numai mie. Aveau o culoare dulce şi catifelată ce mi-a rămas dragă pentru toată viaţa.
Din umbra de pe prispa din spatele casei (unde, copil fără jucării adevărate, făceam pentru nişte păpuşi imaginare dulceaţă din corcoduşe, în căpăcele rămase de la sticlele de Borvis), mă uit jinduind la cei de seama mea, ce se aleargă prin praful fin ca o pudră de talc şi cu care n-am voie să mă joc, eu fiind „de la oraş”. Era sub demnitatea mea să-mi afund tălpile goale în praful cald şi gros al drumului…
Bunica mai zicea într-o doară, numai să nu mă mai audă smiorcăind: „V-oţi juca, poate, dacă vin ei în curtea noastră… dar mai bine lasă, că fac gălăgie şi la ora asta doarme tataia!“
Înmormântau „Caloianu“” cu tot ritualul, făcut cu multă cunoaştere, ritual al cărui înţeles şi unic scop l-am priceput mult mai târziu. Nu-mi amintesc dacă obţineau ploaia invocată, îmi amintesc doar că-n praful acela aproape mătăsos, tălpile copiilor se afundau mai mult şi mai mult, ca şi când tot calcarul Dobrogei s-ar fi măcinat în mojarul uliţei noastre.
Nişte oţetari bătrâni umbreau fostul grajd din coasta casei, acaret inutil pentru că eu nu am văzut niciodată vreun cal, vacă sau oaie pe acolo. În schimb, sub paiele din acel grajd, găsise bunica o comoară mică din monezi de argint cu chipul lui Carol, comoară pe care, pentru că nu mai avea valoare monetară, a dat-o la schimb primei chivuţe venite la gard, pe două cratiţe şi o muşama înflorată, rămânând amândouă tare mulţumite de trocul făcut, dar mai ales chivuţa!
Mai văd şi acum biserica din deal, unde mergeam nesmintit, la fiecare slujbă de duminică; broboada maro de muselină a bunicii, „foile” ei călcate cu pedanterie rămasă din vremea când avea salon de croitorie în odaia de la stradă – atelier cu două lucrătoare şi cu reviste franţuzeşti, mă văd în rochiţa roşie de catifea cu care mă gătea numai după ce-mi ducea ochii în vârful capului din pricină că-mi împletea strâns-strâns cozile, că doar nu puteam merge oricum, să ne râdă lumea! Mă trăgea grăbită de mână, nu cumva să pierdem vreun cuvânt al popii şi mă ocăra de fiecare dată când săndăluţele mele cu şosete albe părăseau pietrele netede ale drumului pe care păşeam să ne ferim de colb, ca de o apă. Când ajungeam, gâfâind de fiecare dată, împărţea bineţe cu madam Cutare şi madam Cutărică pentru că, deh, nu era de bine să fii în afara listei şi nu mai conta că popa începuse demult Liturghia.
Tot duminica, dar după-amiază (ce lungi erau zilele pe atunci!), mergeam în vizită la „Duiculeasa“, un fel de rudă mai îndepărtată, care ne servea cu şerbet de trandafiri într-un pahar de sticlă groasă, plin cu apă ca gheaţa, scoasă atunci din fântână. Madam Duiculescu era meşteră în ţesut la război preşuri multicolore din resturi de cârpe. Le văd acum, în mare vogă la Ikea – magazinul suedez şi-atunci, cum să nu-mi amintesc de Duiculeasa, oale şi ulcele în praful Dobrogei?
De fiecare dată, întoarcerea la viaţa citadină era o umilitor repetată epopee – o perioadă nesfârşit de lungă pentru înţelegerea mea de atunci, dar şi de acum, eram reţinută la domiciliu, ca într-o carantină, pentru că altfel o făceam de mare ruşine pe mama, rănind simţul estetic al madamelor cam ţaţe din vecini, cu pielea mea neagră, arsă de vântul de ţară, şi capul chilug, tuns de frizerul din sat la comanda expresă a mamaii, „că numai aşa urma să am mai târziu păr sănătos şi cozi frumoase!“ Biata mama! De fiecare dată se întorcea spre casă, plecând din curtea bunicii cu lacrimi în ochi şi mă târa de mână, ascunsă cumva de poala rochiei ei. Nu mai port cozi de-o veşnicie…
Sub fereastra mea de azi am un oţetar, iar mireasma lui delicată şi dulce-amăruie urcă la mine şi îmi mângâie obrajii, ca mătasea din rochia „cea bună“ a bunicii. Îmi aminteşte iar şi iar de acele întâmplări mici, nesemnificative, care n-au schimbat traiectoria stelelor, dar care, numai eu ştiu, toate la un loc, m-au zidit în interior aşa cum sunt acum – cărămizi trainice făcute în mare tihnă din ţărâna aceea, amestecată cu genele bunilor mei şi cu acele ne-ntâmplări trăite demult…
Din soarele-ncins curg şi acum picuri de aur copt pe frunzele toamnei mele, privirea mi-e luată de vânt odată cu ele şi toate frunzele sunt gânduri ce-mi fug la oţetarii parfumaţi din curtea bunicilor.
Mi-e dor de ei şi de viaţa mea mică ocrotită de braţele lor bătrâne; aş merge să-i vizitez… „dar mai bine lasă, că fac gălăgie, iar la ora asta ei dorm!”
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
