Pare el mai deștept după un așa mare efort al tău? Pare, dar degeaba

Îți trebuie multă siguranță și stăpânire de sine astăzi ca să n-o iei și tu pe urma prietenilor tăi cu copii inscriși după școală la clase de excelență, cu ghiozdane doldora de gazete matematice încă de la clasa I, cu meditatori măcar din două în două zile încă de la Pregătitoare.

Îți trebuie mult nerv personal să nu cedezi după o discuție la birou din care afli că toți colegii tăi fac teme în plus la matematică încă vreo două ore după tema invățătoarei.

Îți trebuie să știi clar cine ești și ce vrei de la viață ca să n-o iei razna ca vecina de sus care se aude clar că țipă responsabil la ăla micu’, aplecată expert peste problemele cu metoda figurativă unde e clar ca bună ziua pentru toți de ce o linie orizontală poate reprezenta un număr, o cantitate, o mulțime de elemente.

Îți trebuie rădăcini adânci în tine ca să nu te ia boala că ăla de vis-a-vis are caietele deja pline de liniuțe și alte semne grafice după numai 3 săptămâni de Pregătitoare.

Am văzut părinți care au vrut să reziste. Dar n-au putut. I-a luat valul, i-a luat turma. Au dat leapșa fricii colective pe copil, au început să împingă tare la căruța noastră de nervi și speranțe că iese copilu’ mai bine dacă bagi ce poți în el.

Clasele primare sunt pentru instrumente de bază: scris-citit-socotit. Sunt pentru încrederea în sine, pentru integrarea greșelii ca parte organică a creșterii, sunt pentru dezvoltarea limbajului, a expresivității corporale, pentru dobândirea modurilor de operare care presupun ordine și procedură fără pierderea entuziasmului, sunt pentru curiozități din natură, pentru munca în echipă, verbalizarea nevoilor, întrebărilor și a investigației pe cont propriu.

Sunt și pentru matematică, pentru logica numerică, pentru ritm, spațialitate, măsurare, estimare, aproximare, sortare, comparare, verbalizare limpede a unor raționamente simple. Pentru calcul și autoverificare.

Poate copilul mai mult? Sigur că poate! Asta înseamnă că pot să îi bag culegeri în cap? Sigur că poți! Dar dacă o faci, reduci teribil din energia pe care trebuie să o consume mintea lui ca să își dezvolte celelalte paliere extraordinar de importante ale inteligenței și îi setezi toate arderile neuronilor lui în jurul unei singure obsesii întreținute artificial de industria de auxiliare și de profesori meditatori care mănâncă o pâine din frica și ignoranța ta.

Pare el mai deștept după așa mare efort al tău? Pare, dar degeaba. Cercetările arată că pompatul de mic umflă pentru o vreme, după care, nivelează, produce regres, pierderea motivației, anularea bucuriei de a învăța. Din ce am văzut eu, mai e și faptul că pur și simplu îti înfrângi copilul.

Sunt și copii care vor matematică pe pâine fiindcă le place? Sigur că da! Onorează-i dacă îi ai! Dă-i fiecaruia ce îți cere.

Altfel, de pe la 12 ani se vede cu adevărat cine poate face performanță, unde și de ce. De la 12 ani încolo nici nu mai poți manevra un copil cum vrei tu. I se vede clar spiritul, i se manifestă chemarea.

Ce am scris eu mai sus se traduce cu a lăsa copilul în plata lui, cum vrea și cum poate?
NU! Copiii au nevoie de disciplină, rigoare, lucru susținut și așteptări de la educatorii lor. Au nevoie și de presiune uneori, de întoarcere în sarcină, de lucrat mai mult și mai atent.

Dar trebuie să știm cu toții care e limita sănătoasă, până unde e inspirație și de unde începe dresajul, până unde ești un antrenor și de unde începi să fii un căpcăun.

Citiți și Adevărul ustură de-a binelea