Chérie,
Am fost grei și triști încă din ziua-n care am văzut lumina-ntâie, ne-am îndrăgostit nebunește, fără patetism, ca fluturii din visul meu de sânge și ceață. Avem amândoi sămânța comună de nostalgie, care va îmboboci doar pe mormânt. Atâta sensibilitate ne-mbată firea cu-haos în imaginație, atâta noroi în gura noastră și-atâta fug ca un bezmetic după mine însumi! Mă ucide zilnic fantasma unei obsesii adolescentine, sunt un regizor care nu a izbutit nicio comedie. Tu și eu, dragostea mea, noi- ierburile uscate-n timp- nu avem definiții. Poate că fărâma de sentimentalism pe care încă o mai am a păstrat, printre țigările mele de foi, un bilet de la tine. Da, ea trebuie să fi fost, căci eu l-aș fi ars și pe acela, chiar dacă e mărturia voalată a nopții noastre dintâi. Îți mărturisesc că lacrimile mele sunt de sânge și ceasul din pieptul meu s-a spart și știu că nu are rost, dar totuși îți scriu, iată, nu mă-ntreba de ce. Cuvintele ți le redau întocmai, ca să vezi că eu nu uit, eu n-am cum să te uit, deși eu nu mai știu, nu mai vreau și nu mai aștept nimic… de fapt, eu nu mai știu ce-i cu mine și ce caut în lume, dar mă încredințez că vei citi ultima mea mărturisire și atunci te vei regăsi pe tine, cea de-odinioară, cea pe care am iubit-o și pe care mereu o voi iubi așa cum am știut-o:
Așteptând zorile, te-am regăsit întâia dată altfel: cuibărit la pieptu-mi mic și palpitând de emoție… trupul tău fragil și puțin înfiorat odihnindu-se lipit de-al meu. Dragostea mea vibra prin oasele tale fragile și ochii-mi străluceau de Tine. Îmi strângeai talia delicat și te-agățai de mine mai tare, iar fericirea mea eliberată purta numele de Înger. Din timp în timp îți mai ridicai ușor capul, privindu-mă cu ochii calzi și leneși, atât de calm și de somnoros! Erai (și ești) ușor, dar cumva greu pe sufletul meu extaziat. Ești palpabil, în sfârșit! Mon cher, parc-am visat cu ochii deschiși… nu știu dacă îți scriu cu atâta imprudență de la oboseală sau pentru că pur și simplu te iubesc…
Poate că acum, când eu pentru tine nu mai exist, ți-ar fi indiferent dacă m-ai vedea hoinărind pe uliță, dar dacă m-ai vedea cu o altă femeie la braț, oare nu te-ar interesa câtuși de puțin, oare nu ți-aș mai trezi nimic nici măcar atunci, când ar fi clar că tot ce-a fost între noi poartă pecetea amintirii? De fapt, nu, iartă-mă, nu știu ce mi-a venit, te rog să nu mă iei în seamă cu ultimele rânduri de mai sus, nicicând nu aș fi capabil să te rănesc astfel și să mă complac în orgoliu. Am înțeles că nu te mai am, însă inima mea încă n-o pricepe. Să-mi ierți această umilință; sunt, fără-ndoială, la pământ, și-nchei aici. Să ai o viață… așa cum îți dorești tu.
Mereu al tău,
A.
Guest post by Elektra
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
